și exploatarea clasei muncitoare în regimurile comuniste de tip bolșevic. Cei doi erau asistenți universitari, Kuroń la Secția de pedagogie a Facultății de Filozofie de la Varșovia, iar Modzelewski la Facultatea de Istorie. Împotriva acestora, autoritățile comuniste au declanșat o întreagă campanie, iar argumentul principal al poliției secrete, al lui Gomułka, a fost originea lui Modzelewski. Tatăl acestuia fusese ministrul de Externe al Poloniei Populare. Prin urmare, argumentul celor aflați la putere a fost: „Iată cine condamnă sistemul, cei care au profitat de binefacerile lui!“ Nu putem vorbi despre destinul revizionismului marxist fără a menționa revolta studențească de la Varșovia, din ianuarie 1968, inspirată de ideile unor Leszek Kołakowski, Krzysztof Pomian, Zygmunt Bauman, spre a-i numi pe cei mai faimoși. Aparatul ideologico-polițienesc din Polonia s-a dezlănțuit, nu numai împotriva studenților (au avut loc arestări, procese oribile, demascări publice), ci și împotriva profesorilor care au refuzat să-și condamne studenții. S-a probat încă o dată câtă dreptate avea Kołakowski să scrie: „Nu este socialistă acea țară ai cărei cetățeni ajung să blesteme geografia.“ Ori poate că este totuși socialistă, dar atunci trebuie să regândim întreaga tradiție a stângii. Așa cum avea să o facă însuși Leszek Kołakowski, renunțând la himerele socialismului cu chip uman. La nivelul revizionismului polonez a existat o convergență între tradiția socialismului democratic și unele direcții novatoare din Biserica Catolică. După 1968, Adam Michnik a ajuns la concluzia că sistemul nu se poate transforma din interior. Astfel, Michnik nota: „Am constatat că nu există sub nici o formă socialism cu chipul uman, există doar totalitarism cu dinții sparți.“ După Primăvara de la Praga, revizioniștii polonezi s-au întrebat: „Ce-i de făcut?“ Soluția cu care a venit Michnik a fost noul evoluționism sau proiectul societății civile. Un proiect al lungului drum prin instituții, care a fost inspirat, pe de o parte, din Tocqueville, iar pe altă parte, din Gramsci și care a devenit un proiect al hegemoniei culturale transformate în hegemonie politică. Înfrângerea revizionismului marxist a fost preludiul genezei acelor mișcări sociale ce aveau să culmineze în sindicatul liber, autoguvernat, Solidaritatea.

Revizionismul iugoslav a fost reprezentat de grupul Praxis, care s-a destrămat tragic prin resurecția naționalistă, în momentul în care unii dintre liderii săi au devenit ideologii regimului Miloševič. În acest sens îl voi menționa pe cunoscutul filozof postmarxist Mihailo Markovič, care a devenit principalul ideolog al Partidului Socialist. Svetozar Stojanović, autorul unei cărți excepționale despre promisiunile și trădările socialismului, a devenit un apropiat și consilier al lui Dobrica Ćosić, în momentul în care acesta, altminteri un important romancier, a fost, în calitate de președinte al Iugoslaviei micșorate, principalul promotor al naționalismului sârb. Ulterior, și Stojanović, și Ćosić aveau să înțeleagă că alunecaseră într-o direcție extrem de periculoasă. Delimitarea lor de Milošević a venit însă foarte târziu și efectele au fost aproape nule. Ljubomir Tadić, tatăl actualului președinte al Serbiei, a fost unul dintre prea puținii intelectuali revizioniști din Iugoslavia care nu s-au lăsat contaminați de virusul naționalismului fundamentalist.

Şcoala de la Budapesta a dezvoltat o analiză a dictaturii asupra trebuințelor umane (dictatorship over needs). Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Mihály Vajda, György și Maria Márkus, János Kis, György Bence au parcurs drumul de la neomarxism la liberalismul politic. În Cehoslovacia, după tragedia din august 1968, s-a recunoscut ideologia drepturilor omului ca fundament al unei direcții opuse minciunii dominante. Václav Havel nu a fost niciodată marxist; venea din școala lui Jan Patočka, deci dinspre fenomenologie. Charta 77 a inclus gânditori și activiști de varii orientări, inclusiv existențialiști, neomarxiști, liberali clasici, socialiști dezabuzați. Pentru chartiști, ideea-cheie era să trăiești în adevăr, să nu contribui la întărirea minciunii. Comunismul s-a prăbușit ca urmare a delegitimării proiectului său ideocratic de către intelectualii care de multe ori au susținut inițial acest sistem. Teza pe care am propus-o în legătură cu revizionismul marxist este că acesta s-a constituit ca reacție de protest din partea intelectualității de stânga. Eu pledez pentru acest tip de lectură pentru că, din punctul meu de vedere, comunismul a fost învins, în primul rând, prin revolta intelighenției critice.

Note

3. O primă variantă a acestui text, bazată pe o conferință Microsoft la Sibiu și pe o prelegere la Universitatea „Babeș-Bolyai), ținută la 50 de ani de la Revoluția maghiară, pe 23 octombrie 2006, a fost publicată în: Doina Jela și Vladimir Tismăneanu (coordonatori), Ungaria 1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist (Curtea Veche, București, 2006).

Iluzia Utopiei și promisiunile trădate. Semnificațiile anului 1968

„Changez la vie“ – ambiția suprarealistă a renăscut în 1968, împreună cu aceea marxistă, a „transformării lumii“. Rebelii parizieni, cei din Berlinul de Vest ori studenții de la Universitățile Columbia și Berkeley credeau că vor aduce utopia la putere. Îi citau pe Guevara, Gramsci, Rosa Luxemburg, Troțki, Marcuse, Mao, ba chiar și pe Lin Biao („A te revolta este just“). Purtau în mână „cărticica roșie“. Unii jurau pe numele unor Proudhon ori Bakunin, fără să știe că aceștia decelaseră la timp potențialul dictatorial-terorist al marxismului. Prea puțin le păsa lor atunci despre ce se întâmpla în estul Europei, în acea zonă a paraliziei brejneviste unde se ivise, totuși, odată cu Primăvara de la Praga, o rază de speranță ce avea să piară zdrobită de Panzerkommunismus, de acel „socialisme qui venait du froid“, despre care scria chiar Jean-Paul Sartre după invazie. Obsesia revoltaților din Vest era să stigmatizeze