românești. Sectarismul ideologic este reafirmat, se accentuează obsesia unității monolitice. Se dezvoltă tentația anti-hrușciovistă din partid. Intervenția din Ungaria a slăbit de fapt poziția lui Hrușciov, lucru de care profită în această perioadă Gheorghiu-Dej și gruparea sa în România. Mișcările studențești de la Timișoara au antrenat mii de persoane și au dus la sute de arestări, demonstrând că sistemul era întemeiat pe ipocrizie, frică și teroare. Se poate observa o criză morală în interiorul intelectualității. S-au produs, evident, fenomene de revoltă în rândul intelighenției maghiare, mai cu seamă la Universitatea Bolyai și în rândul studențimii, mai ales în vest, la Timișoara. Totuși, marile figuri ale intelectualității românești, fie cei marginalizați, fie cei din zona centrală a puterii, nu se afirmă în 1956 în direcția întoarcerii dinspre iluzie înspre deziluzie, pe urmele unor Háy, Lukács sau Kołakowski.

Fragmente din Raportul Secret au fost citite în organizațiile de partid ale PMR, plus textul central care a dat linia de partid, așa-numita Dare de seamă a delegației PMR la Congresul al XX-lea. Ea a fost răsdiscutată de conducere, după care s-au dat fragmente din Raport, lăsându-le deoparte pe cele mai șocante. Ulterior, odată cu anul 1961 și Congresul XXII, se publică lucruri mult mai grave. Între timp însă, Dej face o mișcare foarte inteligentă: rescrie istoria partidului, atribuind toate crimele stalinismului, toată demonologia celor căzuți așa-zisei fracțiuni de la Moscova. Mai mult decât atât, „azilul politic“ acordat lui Imre Nagy și membrilor guvernului legal maghiar pe teritoriul României a fost încălcat într-o manieră absolut scandaloasă de către conducerea română din epocă, de Gheorghiu-Dej și complicii săi. Nagy, căruia i s-a acordat inițial oarecum un tratament de refugiat politic (deși solicita tot timpul întoarcerea în Ungaria), a fost practic anchetat de către membri veterani ai PMR, între care rolul central l-a avut Walter Roman, care îl cunoștea pe Imre Nagy de la Moscova din perioada anilor ’40. Același lucru s-a întâmplat la Snagov și în cazul „discuțiilor tovărășești“ cu Georg Lukács, multe publicate de acum. Este foarte interesant că solicitările studenților Goma, Petrișor, Ivasiuc la București și ale celor de la Timișoara (scoaterea rusei ca limbă obligatorie în școală, înființarea cursurilor de filozofie în locul celor de marxism-leninism, îmbunătățirea condițiilor din cantine și cămine) nu sunt nici măcar discutate. Odată arestați, se discută exact aceste chestiuni, știut fiind că nu e bine să ai dreptate înaintea partidului. Nu indivizii cer, partidul trebuie să ofere. Comuniștii realizează că s-au aflat la un pas de sfârșit. A existat un comandament condus de Bodnăraș, Ceaușescu, Drăghici, Moghioroș, oameni care se pricepeau la arme și transporturi. Toți acești tovarăși au fost leniniști. În cazul de față, leninismul reprezintă de fapt un pas înapoi, doi pași înainte. Asta e logica. În discuțiile private, Gheorghiu-Dej compară mereu partidul cu o etuvă pe care o închizi și o deschizi, o succesiune de momente de relaxare și de represiune.

Poate că singurul personaj din zona credibil și legitim revizionistă la noi ar fi fost Labiș. Am spus „probabil“ pentru că a fost un om de stânga, care a crezut în marea iluzie comunistă, a scris cu deplină sinceritate despre acest lucru, iar în perioada dinaintea morții lui și-a mărturisit convingerile inclusiv în texte publicate. Sfârșitul Albatrosului ucis a provocat o reacție furibundă a conducerii de partid: „Poate că zbura-va din nou ultima oară spre un cimitir mai sobru și mai demn.“ La Colocviul Tinerilor Scriitori, din 1956, satrapul suprem în Partidul Muncitoresc Român, Leonte Răutu, l-a întrebat pe Labiș ce a vrut să spună cu respectivele versuri. Răspunsul a fost: „Exact ceea ce ați înțeles, tovarășe Răutu!“ După 1956 se ajunge la intensificarea conflictului sovieto-chinez și la dezagregarea unității blocului sovietic. Conflictul sovieto-chinez, care mocnise tot timpul, explodează tot din cauza chestiunii Stalin. Cel mai important rămâne faptul că 1956 deschide drumul către epuizarea oricărei iluzii de reformare de tip neo-bolșevic și neo-leninist în Europa de Răsărit.

Există câteva nume care trebuie menționate în ceea ce privește revizionismul marxist. În primul rând îi voi aminti pe François Furet, care rupe cu Partidul Comunist în 1956, Cornelius Castoriadis, Jean François Lyotard, personalități de mare respirație intelectuală care constituiau nucleul revistei Socialisme ou Barbarie. Pavel Tigrid, o figură de vârf a exilului ceh și slovac în Franța, a scris în cartea Amère révolution (Albin Michel, 1977) despre rolul revizionismului marxist în destrămarea sistemelor „mitocratice“ de tip comunist (sisteme care sunt întemeiate pe supremație, hegemonia mitului partidului, mitul revoluției, al internaționalismului). Tigrid (care avea să devină ministru al Culturii în guvernul ceh la mijlocul anilor ’90) afirmă că unul dintre primii și cei mai importanți revizioniști a fost Milovan Djilas. În Noua clasă, Djilas, un apropiat al lui Tito, devenit cel mai articulat critic al socialismului autoritar, susține că ceea ce s-a petrecut în Uniunea Sovietică și în Iugoslavia titoistă a fost un fenomen de uzurpare, de bastardizare a marxismului prin leninism. Critica făcută de Djilas (pentru care a plătit cu ani de închisoare) viza paralizia instituțională, uzurparea puterii de către noua clasă comunistă. Departe de a fi fost împlinire a umanismului marxist, încă idealizat de revizioniști, comunismul bolșevic era denunțat ca fiind apoteoză a represiunii totalitare, ca imperiu al minciunii, al dedublării și al delațiunii. Aceste lucruri erau scrise de Djilas în 1954–1955. Astăzi, ele pot părea platitudini, dar în acei ani erau lucruri fundamentale, de-a dreptul dinamitarde.

Sunt importante și numele filozofului Ernst Bloch din Germania de Est, ale lui Jacek Kuroń și Karol Modzelewski din Polonia. Ultimii doi au trimis în 1964 o scrisoare deschisă (un text fundamental al revizionismului marxist) primului-secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, Władisław Gomułka. Scrisoarea acuză de pe poziții troțkizante birocratizarea statului