interior, tocmai pentru că ideologia este atât de importantă. Mișcările de revoltă din Ungaria încep prin redescoperirea filonului antitotalitar al stângii democratice. Nu a fost o revenire la statu quo ante, ci o explozie spontană de revoltă antiautoritară care în zece zile s-a transformat în revoluție. Este una dintre marile semnificații ale anului 1956: revenirea stângii antitotalitare ca proiect politic posibil. În analiza anului 1956, trebuie accentuat rolul intelectualilor critici în lupta pentru sfera publică. Ei rup cu leninismul, merg mai departe spre un marxism neleninist și apoi, dincolo de acesta, prin redescoperirea democrației, ajung la ceea ce ideologii oficiali numeau liberalism putred, stihie mic-burgheză sau anarhism.

Revoluția Maghiară a fost inițiată și condusă de către intelectuali. În acest sens se anticipează anii ’68, ’80 și ’89, celelalte repere sau „stații“ în fenomenologia apostaziei. Exemplar rămâne destinul unui scriitor maghiar foarte important, Gyula Háy. Alături de Bertolt Brecht, cu care a fost și amic la un moment dat, a fost cel mai important dramaturg marxist al secolului XX. Într-o carte autobiografică, Născut în 1900, Gyula Háy, veteran comunist, arestat, închis și surghiunit după Revoluția din 1956, scria: „Oriunde ar fi condus aceste căi secrete sau deschise, primii pași îndrăzneți au fost făcuți la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, la începutul lui 1956. Oricât de incoerente și incomplete ar fi fost ieșirile pătimașe ale lui Hrușciov la acel Congres, au lăsat în urmă ceva ce nu poate fi negat: o dorință ce căpătase tot mai multă putere timp de decenii, dorința de umanitate.“

Articolul incendiar al lui Háy vine de la un scriitor marxist, fost admirator al lui Stalin la un moment dat, profund dezamăgit. Materialul a apărut pe prima pagină din Irodalmi Ujság (Gazeta literară) pe 6 octombrie 1956, exact în ziua când avea loc ceremonia reînhumării și reabilitării postume a lui László Rajk, la care au participat în jur de 200 000 de oameni. Între cei care asistau la ceremonia menită să demoleze definitiv și irevocabil autoritatea conducerii staliniste se aflau o serie de faimoși intelectuali marxiști antitotalitari, ziariști, studenți, foști militanți social-democrați. Renăștea nu doar spiritul libertății, ci și conștiința civică în rândul unei națiuni umilite și batjocorite timp de aproape un deceniu. Titlul articolului lui Háy, ulterior considerat manifest contrarevoluționar, era De ce nu îmi place tovarășul Kucsera. Kucsera devenea simbolul a tot ceea ce putea fi detestat în Ungaria, prototipul birocratului adipos, arogant, agresiv pe care se baza regimul, demagog cras și profitor insolent: „Kucsera este marea eroare a istoriei noastre, este ceva moale pe care noi l-am plasat în obscurul cul-de-sac al istoriei țării noastre. Kucsera este ignorant din convingere și pasiune. Este cel care ne privește disprețuitor de pe piedestalul ignoranței sale și se agață fanatic de principiul înșelător al ascuțirii luptei de clasă întrucât îi permite să-și joace perfect rolul de persoană care prezintă încredere politică. Nu este loc în istorie deopotrivă pentru Kucsera și pentru noi. Trebuie să alegem: ori Kucsera, ori umanitatea. În ochii lui Kucsera minciuna nu este minciună, legea nu este lege, omorul nu este omor, iar omul nu este om. O, Kucsera, încetează să exiști! Nu-ți cerem viața, însă dorim să punem capăt existenței tale kucseriste.“ Cred că și astăzi, dacă am publica un asemenea text, mulți s-ar simți foarte vizați și ar spune că este un text pogromist, de extremă dreapta, de structură legionară ș.a.m.d.

Se nasc, e limpede, două tabere care se vor confrunta dramatic după câteva săptămâni. Lupta se va desfășura între ex-staliniștii gen Gyula Háy și Imre Nagy, pe de o parte, și sacerdoții dogmei, pe de altă parte. Ea se va intensifica și va culmina cu prăbușirea totală a întregului sistem. Ceea ce în România a durat șase ani sau chiar mai mult, între decembrie 1989 și alegerile din noiembrie 1996 (sau chiar până astăzi, ar spune unii), s-a consumat în Ungaria în câteva săptămâni. Anti-kucseriștii voiau un alt fel de socialism, fără opresiune, castă parazită, sistem monopartid, mizerie materială și umană. Tot Háy a fost cel care a redactat apelul disperat transmis pe 4 noiembrie 1956 la Radio Budapesta și care suna cam așa: „Către toți scriitorii lumii, către toți savanții și conducătorii vieții spirituale: ajutați-ne, nu este timp, cunoașteți faptele. Nu e nevoie să le explicăm. Ajutați poporul maghiar, ajutor, ajutor, ajutor!“ Acesta a fost ultimul document transmis de Radio Budapesta pe 4 noiembrie. Háy a fost arestat, condamnat la 7 ani de închisoare, eliberat apoi sub presiunea Occidentului. Cum bine știm, ajutorul cerut nu a venit. Ce s-a petrecut la 4 noiembrie, când tancurile sovietice au zdrobit democrația maghiară, a fost o demonstrație limpede a faptului că visul donquijotist al comunismului cu față umană era inacceptabil pentru satrapii sovietici și lacheii lor.

În România, în 1956, avem de-a face cu o destalinizare ratată, deturnată, avortată. Şocul grupării Dej provocat de Raportul Secret a fost formidabil, reacțiile din partid, mai ales printre ilegaliști, au fost suprimate. În martie 1956, ședințele Biroului Politic construiesc o strategie de deturnare a destalinizării în România. Există un singur moment important la nivelul intelighenției de partid, care îl are drept protagonist pe Alexandru Jar (în primăvara lui 1956), descris de mine în Stalinism pentru eternitate. Vă sfătuiesc să citiți și cartea Ioanei Boca, 1956 – Un an de ruptură (Academia Civică, București, 2001). Apar mișcări studențești, la Timișoara mai puternic, parțial la Cluj și înăbușită în fașă la București. Au loc schimbări și deschideri în politica educațională, dar și o reafirmare a stalinismului impenitent al conducerii comuniste