mă retrag într-un sat și să șlefuiesc lentile! Iubeam o femeie, aveam un copil și nici o fatalitate socială și religioasă nu mă împiedicase să mă căsătoresc. Ce-ar fi zis Matilda? Nu ce-ar fi zis, ci ce-ar fi putut zice? Femeia română n-are intuiții mari, dacă bărbatul nu-și dezvăluie, fie și prin martori exteriori, viitorul strălucit care îl așteaptă și pentru realizarea căruia ar merita să te sacrifici. Și nici măcar atunci… Nici măcar după ce ai descoperit că o mare idee care te-a călăuzit triumfă. Timpul prea îndelungat de sacrificiu îi insinuează neîncrederea, teama de noi sacrificii care i-ar mînca toată viața. Or această viață era a ei, voia să și-o trăiască fiindcă nimeni n-avea să moară în locul ei. Se povestea despre Gheorghiu-Dej că nevastă-sa îl părăsise tocmai atunci cînd învinsese, cînd luase puterea. Da, spusese ea, azi ești, mîine nu ești, iar te bagă la pușcărie. Am fost cu tine cît ai fost închis, acum ești liber, dar eu nu mai am încredere și m-am săturat. Și n-a vrut în nici un chip să trăiască împreună cu el. Femeie mărginită? Nicidecum! Femeie simplă, da, dar cu intuiții fundamentale. După ani de neliniște, voia puțină liniște. Acum că el era liber, nu voia să-i mai împărtășească soarta, nici în bine, nici în rău. Matilda, simțeam, ar fi gîndit la fel, dar fără să-și facă datoria în prima etapă, cea a dificultăților. Astfel, ajunsesem să gîndesc despre ea ce era mai rău, cu atît mai mult forța mea morală fusese surpată. Dar nu era numai atît. Peste asta se putea trece. Bucuria singurătății în care gîndirea ta rămîne activă și jubilatoare putea să-ți ajungă, rămîneai fiu al soarelui și a tot ce există. Dar fusesem adînc implicat… Survenise bucuria de a apărea în fața studenților, în fața acelor zeci de priviri care se ridicau spre mine cu încredere că vor afla secretul gîndirii marilor oameni, floarea de preț a spiritului uman, în a cărei posesie mă aflam și, cine știe dacă nu și eu însumi puteam descifra pe fețele lor adevărurile acestor timpuri? Cine altul, dacă nu un contemporan, îi putea ghida? Nici Platon și nici Hegel nu mai erau vii, ca să le vorbească despre timpul existenței lor. Și cînd spuneam: tovarăși studenți! o tăcere absolută se așternea pînă în ultimele rînduri ale amfiteatrului. Domnii mei! li se adresase Hegel prin 1816, la Heidelberg, și cursul său devenise filozofie și spiritul său fusese stimulat de acești tineri domni care îi sorbeau avizi cuvintele. Cu ce poftă mă întorceam eu însumi acasă și făceam după notițele mele capitole la cartea despre gnostici, care creștea de la o zi la alta! Cum să-i părăsesc? Nu mai voiam nicidecum. Măsurăm concesiile pe care trebuie să le fac (și eram gata să le fac!), numai să pot apărea în fața lor și să comunicăm împreună, chiar micșorînd pînă aproape de stingere lumina opaițului. Dar de ce rîsese Ion Micu? Ce viziune avusese? Capitolul XIV

Nici nu mai eram atent la ceea ce se vorbea. După cafele Vaintrub și Ion Micu se ridicară, se duseră la Matilda, care stătea și tăifăsuia cu Tamara și Tasia, îi sărutară mîna spunînd că totul a fost foarte plăcut, salutară pe ceilalți, fără să mai dea sau să sărute alte mîini, își luară la revedere și de la mine și se îndreptară spre ușă. Îi condusei, dar nu numai pînă în stradă, ci continuai să-i însoțesc. Vaintrub ghici că aveam ceva de discutat cu Ion Micu, se scuză și o luă grăbit înainte.

„Ioane, începui fără ocoluri, poți să-mi spui și mie: ai zis că înțelegi de ce e necesară o a doua reformă a învățămîntului. Ei, de ce? Și de ce ai rîs?” „Plec din universitate, zise el, dar nu acum. Aștept belirea lui I. C., ca să intru pe urmă în presa literară și să-i belesc și eu pe toți troglodiții, în frunte cu Amăicălițului. Sper să mi se încredințeze funcția de redactor-șef la Luceafărul literar. De-aia am rîs, fiindcă nici troglodiții din București oploșiți sub pulpana lui I. C. nu vor scăpa. De-aici, din mijlocul Transilvaniei, o să trimit spre ei săgeți cu bătaie lungă cît mai otrăvite, să scoată urlete și să se întoarcă prin pădurile de unde au ieșit.”

Deci nici lui nu-i pasă, gîndii, ca și Ben Alexandru și Vaintrub, mai are o meserie, se întoarce la ea. Dar eu unde să mă întorc? „Nu mi-ai răspuns la prima întrebare.” „Reforma învățămîntului, zise el mergînd agale și privind drept înainte, e necesară ca să mai desființeze niște catedre, bașca ce spunea Vaintrub, adică să se adopte schema de învățămînt după cea sovietică.” Era evident că se ferea, nu rîsese de perspectivele căderii lui I. C. și de ce-o să le facă el după aceea tuturor Amăicăliților care ieșiseră din pădure. Acest gînd îi venise, poate, la masă, dar în biroul meu rîsese de ceea ce îi spunea Vaintrub: a doua reformă a învățămîntului îi stîrnise acel straniu rîs. Dar nu mai insistai… „Și crezi că filozofia va fi atinsă?” Nu-mi răspunse cîțiva pași. Ai fi zis că se gîndea, dar nu sînt sigur dacă la întrebarea pe care i-o pusesem. „Cred că da, zise. Și cred că și decanul nostru va fi schimbat după ce pică I. C.” „Nu înțeleg, ce legătură are Vaintrub cu I. C.?” „N-ai fost atent la discuție. Așa cum e el, foarte bine pregătit, un marxist convins și cu un caracter ferm, e omul lui I. C.. El l-a pus acolo. Fără să mai vorbim că se vor găsi destui turnători care să-l demaște (dacă nu l-au și demascat) că nu aplică linia partidului în învățămînt, că e contra colectivizării agriculturii și alte erezii contrarevoluționare.” „Doar n-o să crezi că o să-l toarne vreunul din musafirii mei?” „De!” zise el, repetînd dubitativul rebrenist. „Adică cine? Părinții mei, nevastă-mea?” „Mai erau și alții. Nu zic de ginecolog, dar era o tipă acolo care se uita la noi ca la niște rîme. Vampa aceea flegmatică