cu buzele groase și ai fi zis cu ochii adormiți. Ei, prin crăpătura pleoapelor ne studia și, cu urechile la pîndă, auzea tot.” Începui să rîd… „Fugi de-aici, altele sînt isprăvile ei, nu să toarne.” „Am văzut eu multe din astea, nu mă întreba, că spun. Și nici tipul ăla pricăjit, care n-a scos un cuvînt, nu-mi inspiră încredere.” „Acuma, zisei eu batjocoritor, n-o să mai mergem în vizite de teamă că…” „Poți să mergi oriunde, dar depinde ce vorbești…” „Cum adică, ce să vorbim atunci? Despre papesa Ioana? Cred că suferi de spionită…” „Lasă să sufăr eu de spionită și fă tu pe viteazul în saloane, și o să vezi ce e mai deranjant, spionita sau arestuita…” Și rîse. „Dar n-am scos un cuvînt”, protestai… „Nu mă refer, în cazul ăsta, la tine, era vorba de Vaintrub. Sînt sigur că nu numai la voi și-a exprimat el ideile sale antipartinice.” „Tu glumești, sau…” „De! exclamă iarăși. Să dea Marx să n-am dreptate.” „Bine, zisei, o să fiu atent. La urma urmei, Vaintrub își redeschide cabinetul, dar ce fac eu dacă mă dau afară…” „Nu cred, zise el, deși nu ești membru de partid, ai origine sănătoasă, taică-tău e muncitor.” „Da, dar dacă se desființează catedra mea?” „Atunci nu mai știu, zise. Parcă ziceai că abecedarul…” „Una e să pleci tu, și alta cînd ești dat afară…” „Vezi? Ți-am spus atunci, în ziua aia, că nu pleci tu, ești dat afară. Ai făcut bine că n-ai plecat, dar acum nu mai știu ce să-ți spun. Ai putea pleca, dar dacă nu e nimic, n-o să-ți pară rău? Adică ce să-ți pară rău, ar fi o catastrofă. Pe de altă parte, dacă nu pleci s-ar putea totuși să vi se desființeze catedra. Părerea mea e că e mai bine să nu pleci, desființarea unei catedre ar fi un fapt obiectiv, nu te-ar putea învinui nimeni de ceva, n-ai fi în situația marelui filozof, căruia i s-a desființat catedra numai ca să-l dea pe el afară.” „Bine, Ioane, mai spusei și îmi luai la revedere și mă întorsei spre casă. Dar revenii după cîțiva pași: și totuși nu mi-ai spus de ce e necesară această a doua reformă a învățămîntului.” „Îți spun eu, zise, ne vedem mîine la braserie…”

„Are dreptate, gîndii în timp ce făceam drumul înapoi, desființarea unei catedre nu înseamnă un blam pentru cei care țin cursuri la ea, e o măsură generală… Și apoi nu se știe dacă se desființează… Oricum pot preda de pildă istoria la orice liceu, ba chiar și matematicile și geometria, care îmi plăcuseră totdeauna și nu le uitasem, ca și fizica. Sau latina… Da, latina, franceza… Mai degrabă…” Pe urmă îmi amintii că și latina fusese scoasă din învățămînt, iar franceza redusă la o oră pe lună sau ceva în genul ăsta. Oricum, fizica va rămîne… O adîncă tristețe însă îmi spunea, gîndind toate acestea, că niciodată n-o să mai intru într-un amfiteatru și să predau studenților mei pe care începusem să-i cunosc și să țin la ei. Diferența de vîrstă între noi era mică, dar inocența lor era mai mare. În cursurile mele despre gnostici strecurasem ideea mea că abia azi e posibilă o nouă gnoză, care ar putea deveni o religie, ai cărei preoți – și asta n-ar avea nimic de-a face cu o nouă biserică – ar fi savanții. „Bătrînul”, cum îi spunea Einstein lui Dumnezeu, va trebui să suporte trufia unor ființe care i-au smuls multe secrete și care astăzi (în posesia mijloacelor de a explora atît atomul, considerat ultima particulă și ultimul dintre secrete, cît și marele cosmos) pot să-și permită să gîndească nu numai pe plan existențial, ca domnul Sartre, că angajarea mea angajează totul, dar numai pe planul unei conștiințe doar în relație cu o alta, nu și cu cea a unui cîine sau a unui cal, ci pur științific, că sînt angajat la nivel cosmic. Descartes gîndea: Cogito, ergo sum[1]. Dar unde? Într-un univers determinabil, în care există gîndire, dacă eu gîndesc. Asta e mai greu de respins (sau nu e de respins), decît paralelele lui Euclid, despre care Gauss se întreba dacă pot fi verificate prin măsurări astronautice. Asta ar însemna că dacă există gîndire în univers, trebuie să ne abținem s-o opunem materiei, să nu mai credem în această dualitate, ce presupune o natură scizionată, care ar face de neînțeles postulatul: gîndesc în cosmos, pentru că eu gîndesc, postulat de nerespins… Reacția studenților mei a venit la ora următoare, cu o grămadă de întrebări și cu priviri care ardeau de curiozitate. Care ar fi atunci raportul dintre spirit și materie? Totul e spirit, le-am răspuns. Asta înseamnă că spiritul creează materia? Își creează o aparență, le-am răspuns. Universul în ansamblul său este conștient de sine. Atunci ce este spiritul? Este conștiința cosmică. Ce este o conștiință? Și întrucît o nouă gnoză ar putea deveni religie? Orice religie, le-am răspuns, își propune o mîntuire a omului. O nouă gnoză, pornind de la descoperirile științifice, ar elibera omul de teama, de neliniștea cosmică, într-o lume în care Dumnezeul îmbătrînit nu-i mai poate alunga singurătatea sa înspăimîntătoare în fața unui univers de catran, care pare absurd. Înțelegînd că universul sîntem noi înșine, putem, prin inteligență, înțelege că nu murim niciodată. Gîndind cosmic, ne salvăm chiar prin el, prin univers, care ne-ar deveni familiar și eternitatea lui ni s-ar transmite, deși știm că într-o zi vom muri totuși… Apoi am întrerupt întrebările, spunîndu-le că vom mai avea ocazia să vorbim despre asta pe toată durata cursului. Îmi notam întrebările, pentru a răspunde la ele acasă, în al doilea caiet al meu, pe larg… Cine îmi va mai pune de-aici înainte aceste întrebări stimulatoare? Nici unul dintre ei nu se gîndea să-mi opună postulatul marxist că spiritul e materia care ia cunoștință de sine și care lasă în întuneric și fără răspuns întrebarea ce este atunci materia? Ceva mort? O simplă combinație de molecule, de atomi și electroni?