— Of, iubito, o să mă satur vreodată de tine? şopteşte el.

  Ne prăbuşim încet la podea, iar el îşi înfăşoară braţele în jurul meu, imobilizându-mă. Întotdeauna va fi oare aşa? Atât de copleşitor, atât de mistuitor, atât de uluitor şi de ademenitor? Am vrut să stau de vorbă, dar acum sunt sleită şi zăpăcită de felul cum m-a iubit ţi mă întreb dacă eu o să mă satur vreodată de el.

  Sunt ghemuită în poala lui, cu capul pe pieptul lui, în timp ce amândoi ne domolim. Foarte subtil, inhalez aroma dulce şi îmbătătoare de Christian. Nu trebuie să-mi frec nasul de el. Nu trebuie să-mi frec nasul de el. Repet în minte mantra – deşi tare-s ispitită să o fac. Vreau să-mi ridic mâna şi să desenez modele cu degetul în părul de pe pieptul lui… dar rezist, ştiind că n-o să-i placă dacă am s-o fac. Amândoi suntem tăcuţi, pierduţi în propriile gânduri. Sunt pierdută în el… abandonată lui.

  Îmi aduc aminte că sunt la ciclu.

  — Sângerez, murmur eu.

  — Nu mă deranjează, răspunde.

  — Am remarcat, spun, nereuşind să alung tonul sec din glas.

  Se crispează.

  — Pe tine te deranjează? întreabă el încetişor.

  Mă deranjează? Poate c-ar trebui… ar trebui? Nu, nu mă deranjează. Mă las pe spate şi mă uit în sus la el, iar el se uită în jos la mine, cu ochii de un cenuşiu blând.

  — Nu, deloc.

  El zâmbeşte atotştiutor.

  — Bine. Hai să facem o baie.

  Se desprinde de mine, lăsându-mă pe podea în timp ce el se ridică în picioare. Observ din nou micile cicatrici rotunde şi albe de pe pieptul lui. Nu sunt de la varicelă, reflectez cu mintea brambura. Grace a spus că abia dacă a fost afectat. Doamne… trebuie să fie arsuri. Arsuri de la ce? Mă albesc când îmi dau seama, simţind cum mă străbate un val de şoc şi de repulsie. De la ţigări? Doamna Robinson, mama lui naturală, cine? Cine i-a făcut una ca asta? Poate că există o explicaţie raţională şi eu am o reacţie exagerată – În piept îmi înfloreşte o speranţă nesăbuită, că m-aş putea înşela.

  — Ce este? întreabă alarmat Christian.

  — Cicatricele alea, şoptesc eu. Nu sunt de la varicelă.

  Observ cum într-o fracţiune de secundă se închide în sine şi din relaxat, calm şi în largul lui ajunge aproape mânios. Se încruntă, st întunecă la faţă şi gura i se strânge într-o expresie dură.

  — Nu, nu sunt, se răsteşte, dar nu dă alte explicaţii.

  Îmi întinde mâna şi mă ajută să mă ridic.

  — Nu te uita la mine aşa!

  Vocea lui e mai rece şi mai mustrătoare când îmi dă drumul la mână.

  Dojana mă face să roşesc şi mă uit în jos, dar ştiu, ştiu că cineva a stins ţigări pe pieptul lui Christian. Simt că mi se face rău.

  — Ea ţi-a făcut asta? mă pomenesc întrebând, fără să mai apuc să mă opresc.

  Nu spune nimic, aşa încât sunt obligată să mă uit la el. Îmi aruncă o căutătură cruntă.

  — Ea? Adică, doamna Robinson? Să ştii, Anastasia, că nu e un animal. Bineînţeles că nu ea a făcut asta. Nu înţeleg de ce simţi nevoia s-o demonizezi.

  Stă în faţa mea gol, splendid în goliciunea lui, cu sângele meu pe pielea lui… şi în sfârşit avem această conversaţie. Şi eu sunt dezbrăcată – niciunul dintre noi nu are unde să se ascundă, exceptând probabil cada de baie. Trag aer adânc în piept, trec pe lângă el şi cobor treptele în apă. E delicios de caldă, liniştitoare şi adâncă. Mă topesc în spuma frumos mirositoare şi mă uit la el, pitită între clăbuci.

  — Nu pot să nu mă întreb cum ai fi fost tu dacă n-ai fi cunoscut-o. Dacă nu te-ar fi introdus în… mă rog, stilul tău de viaţă.

  Oftează şi coboară în cadă vizavi de mine, cu maxilarele încleştate de tensiune şi ochii îngheţaţi. În timp ce-şi cufundă cu graţie corpul sub apă, are grijă să nu mă atingă. Doamne… chiar aşa de tare l-am supărat?

  Se uită lung şi impasibil la mine, cu o faţă impenetrabilă, fără să sună nimic. Încă o dată liniştea se aşterne între noi, dar mă abţin să mai zic ceva. E rândul tău, Grey – de data asta nu mai cedez. Vocea mea interioară e agitată, îşi roade unghiile, pentru că nu se ştie cum o Hă iasă. Christian şi cu mine ne privim fix unul pe celălalt, dar nu dau înapoi. În cele din urmă, după un interval care mi se pare un mileniu, clatină din cap şi zâmbeşte afectat.

  — Dacă n-ar fi fost doamna Robinson, probabil că aş fi mers pe calea mamei mele naturale.

  Oh! Clipesc către el. Dependent de droguri sau curvă? Posibil ambele?

  — M-a iubit într-un mod pe care l-am găsit… acceptabil, adaugă ei cu o ridicare din umeri.

  Ce naiba înseamnă asta?

  — Acceptabil? şoptesc eu.

  — Da. Mă priveşte atent. M-a deturnat de la calea pe care o apucasem. E foarte greu să creşti într-o familie perfectă când nu eşti perfect.

  Oh, nu. Simt că mi se usucă gura în timp ce diger cuvintele. Se uită la mine cu o expresie insondabilă. N-are de gând să-mi spună mai multe. Ce frustrant! În sinea mea sunt profund tulburată – pare atât de plin de ură faţă de sine. Iar doamna Robinson l-a iubit. Fir-ar să fie… oare îl mai iubeşte şi-acum? Mă simt de parc-aş fi primit un şut în stomac.

  — Te mai iubeşte?

  — Nu cred, nu aşa.

  Se încruntă, de parcă nici nu s-ar fi gândit până acum la asta.

  — Îţi tot spun că s-a întâmplat cu mult