acelaşi timp, ea deţinea în proprietate directă sau comunală nouăzeci la sută din pământurile cultivabile ale ţării şi un procent identic din efectivele de animale. Deşi după criteriile occidentale sau americane ţăranii ruşi erau săraci, în comparaţie cu părinţii sau bunicii lor – iobagi – erau mai înstăriţi şi aveau mai multă libertate. Cultivând loturi deţinute în comun, ei aveau o viaţă mai sigură decât agricultorii irlandezi, spanioli sau italieni.

Adevărata problemă a ţărănimii ruse nu era oprimarea, ci izolarea. Nefiind integraţi în viaţa politică, economică şi culturală a ţării, procesul de occidentalizare iniţiat de Petru cel Mare nu a schimbat aproape deloc modul de viaţă al ţăranilor. Contemporanii au remarcat că ţărănimea rămânea adânc înrădăcinată în tradiţia vechii Moscove: din punctul de vedere al gradului de civilizaţie, ţăranii ruşi aveau tot atâtea în comun cu elita conducătoare sau cu intelighenţia cât populaţia coloniilor britanice din Africa cu societatea Angliei victoriene. Majoritatea ţăranilor erau descendenţi ai iobagilor de odinioară, care nu puteau fi consideraţi nici măcar supuşi ai ţarului, dat fiind că ţarul îi lăsa la voia nobililor şi a birocraţiei. Iată de ce pentru populaţia rurală rusă statul rămăsese, chiar şi după desfiinţarea iobăgiei, o forţă străină şi răuvoitoare, care cerea impozite şi recruţi fără a oferi nimic în schimb. Ţăranul nu se simţea loial decât faţă de propria gospodărie sau comună. Patriotismul şi ataşamentul faţă de stat erau pentru el ca şi inexistente – în afara unui vag devotament faţă de persoana îndepărtată a ţarului, de la care era obişnuit să aştepte mult râvnitul pământ. Anarhic din instinct, ţăranul nu a fost niciodată integrat în viaţa naţiunii, simţindu-se înstrăinat în egală măsură faţă de establishment-ul conservator şi opoziţia radicală. Orăşenii şi cei care nu purtau barbă erau pentru el demni de dispreţ. Marchizul de Custine a avut în 1839 ocazia să audă spunându-i-se că Rusia avea să trăiască la un moment dat o revoltă a oamenilor cu barbă împotriva celor raşi. Existenţa acestei mase înstrăinate şi potenţial explozive de ţărani bloca orice iniţiativă a guvernului, care era convins că docilitatea lor era motivată doar de frică şi că orice fel de concesii politice le-ar fi oferit pretextul să se răzvrătească.

Tradiţia iobăgimii şi instituţiile sociale ale Rusiei – gospodăria familială extinsă şi sistemul cvasigeneralizat de proprietate comunală – împiedicau formarea la ţărani a calităţilor proprii cetăţenilor moderni. Iobăgia nu era acelaşi lucru cu sclavia, însă cele două instituţii aveau în comun lipsa oricăror drepturi juridice, iobagii nefiind prin urmare conştienţi de existenţa legii. Mihail Rostovţev, cel mai important specialist rus în istoria antichităţii clasice şi martor al Revoluţiei, era de părere că iobăgia se va fi dovedit poate mai rea decât sclavia, fiindcă iobagul nu cunoscuse niciodată libertatea, ceea ce îl făcea inapt pentru calitatea de veritabil cetăţean; Rostovţev vedea în acest aspect una dintre cauzele principale ale instaurării bolşevismului. Pentru iobagi, autoritatea era prin însăşi natura ei arbitrară; în faţa ei, nu se puteau apăra făcând apel la drepturi legale sau morale, ci recurgând la viclenie. Conducerea bazată pe reguli reprezenta pentru ei o noţiune inaccesibilă, iar viaţa, un război al tuturor împotriva tuturor, aşa cum o vedea Hobbes. Era un gen de atitudine care favoriza despotismul, fiindcă în lipsa disciplinei interioare şi a respectului faţă de lege, ordinea trebuia impusă oamenilor din afară. Când despotismul slăbea, se năştea anarhia, iar aceasta, după ce îşi consuma impulsul iniţial, lăsa loc unui nou despotism.

Ţăranul era un element revoluţionar dintr-un singur punct de vedere: nu recunoştea proprietatea privată asupra pământului. Deşi în preajma Revoluţiei ţărănimea deţinea nouăzeci la sută din suprafeţele arabile, ea continua să râvnească la cele zece procente ale marilor proprietari, negustorilor şi ţăranilor neîncadraţi în sistemul comunal. Niciun fel de argumente economice sau legale nu i-ar fi putut schimba dorinţa de a obţine şi aceste pământuri, la care se credea îndreptăţită prin voinţa lui Dumnezeu şi despre care era convinsă că într-o zi aveau să fie ale ei – mai bine-zis, ale comunelor, spre dreaptă împărţire. Prevalenţa proprietăţii comunale şi moştenirea iobăgiei sunt caracteristici esenţiale ale istoriei sociale a Rusiei. Prin urmare, în afară de o conştiinţă a legii slab dezvoltată, ţăranii aveau şi un respect foarte redus pentru proprietatea privată. Aceste două trăsături au fost exploatate şi exacerbate de intelectualitatea radicală, cu scopul de a instiga ţărănimea împotriva statu-quoului.

Proletariatul industrial rus era un factor cu potenţial destabilizator, nu pentru că ar fi asimilat ideologiile revoluţionare – foarte puţinii muncitori care o făcuseră nici măcar nu erau incluşi în conducerile partidelor revoluţionare –, ci pentru că majoritatea muncitorilor erau abia la prima, cel mult a doua generaţie de orăşeni, insuficient urbanizaţi şi păstrând încă o mentalitate rurală, destul de puţin adaptată condiţiilor din mediul industrial. Orientarea lor era sindicalistă, nu socialistă: aşa cum rudele lor de la sate aveau toate drepturile asupra pământului, muncitorii credeau că au dreptul să controleze fabricile. Erau la fel de puţin interesaţi de politică precum ţărănimea, aflându-se din acest punct de vedere sub influenţa aceluiaşi tip de anarhism primitiv, anideologic. Pe de altă parte, forţa de muncă industrială în Rusia era mult prea nesemnificativă din punct de vedere numeric ca să poată juca un rol major într-o eventuală revoluţie; cele trei milioane de muncitori (mare parte dintre ei ţărani angajaţi sezonier) reprezentau cel mult 2 la sută din populaţia ţării. Cohorte de studenţi din Uniunea Sovietică, dar şi din Occident şi mai ales din Statele Unite, au cercetat cu asiduitate izvoarele istorice la îndemnul profesorilor lor, în speranţa de a putea dovedi existenţa în Rusia prerevoluţionară a unui radicalism proletar. Aceste eforturi au produs tomuri voluminoase, pline de relatări şi statistici lipsite de relevanţă, care nu au reuşit să demonstreze nimic altceva decât că, în vreme ce istoria este întotdeauna interesantă, cărţile de istorie sunt prea adesea goale de conţinut şi plictisitoare.

Un rol major şi, fără îndoială, decisiv în declanşarea Revoluţiei l-a jucat intelighenţia, categorie care în Rusia a reuşit să exercite o influenţă mai mare decât în oricare altă ţară. Sistemul de „ranguri” după care funcţiona administraţia ţaristă excludea pătrunderea unor outsider-i,