Era o exagerare. Din cauza exploziei de pe strada lor se spărseseră niște geamuri. Fereastra de la camera de zi fusese prefăcută în mii de cioburi. Dacă Helene ar fi rămas pe canapea, ar fi fost grav rănită. Pernele erau atât de pline cu cioburi, încât au trebuit să le arunce. Despre crăpăturile care apăruseră în mai multe locuri, de sus până jos, arhitectul pe care tatăl ei îl chemase duminică după-amiază spusese îngândurat: „Te va costa mult, dragul meu Johann. Va fi scump”.

Marie râse:

— Firește că s-au căsătorit până la urmă. Asemenea povești au întotdeauna un sfârșit fericit.

— Nu și povestea mea și a mamei mele, proroci amar Helene.

Dar se pare că Helene avut parte de noroc. Când s-a dus luni dimineața la serviciu, încă nehotărâtă dacă să ceară concediu din proprie inițiativă ori să aștepte ca părinții să îi ceară expres asta, fu anunțată că trebuie să meargă urgent la Frau Völkers.

Se duse imediat, deși nu avea niciun chef, pentru că de cele mai multe ori asemenea somații nu anunțau nimic bun.

Bătu la ușa biroului șefei ei, o deschise sfios, după ce auzi „Intră!” și constată că Frau Völkers nu era singură. În fața biroului masiv din lemn de stejar stătea cineva… cineva cunoscut. Dr. Danzer, cercetătorul neurolog care la ultima lor întâlnire contestase vehement că ar avea vreo legătură cu NSA!

— Probabil sunteți surprinsă, spuse el îndepărtându-și jenat o șuviță de păr căzută pe frunte.

— Nu chiar, răspunse Helene.

— Oh, exclamă Frau Völkers, vă cunoașteți?

— De o veșnicie. Am lucrat o perioadă cu tatăl ei. Este mult de atunci.

Șefa Helenei se concentră un moment, apoi zise:

— Atunci cred că lucrurile se simplifică. Îi făcu un semn nerăbdător cu mâna: Dar așezați-vă!

Helene se așeză pe un scaun și își lăsă în poală notesul și creionul.

— Despre ce este vorba?

— De data asta voi lucra cu dumneavoastră, spuse doctorul Danzer.

Elizabeth Völkers se sprijini cu coatele pe birou, își împreună palmele și începu să vorbească:

— Draga mea, ar fi mai bine să nu vă faceți un program personal în următoarele două săptămâni. În acest timp, dr. Danzer se va afla aici, la noi în Weimar, și veți lucra împreună cu dumnealui la un proiect guvernamental de cea mai mare importanță. O privi pătrunzător și o întrebă: Este vreo problemă?

— Nu, răspunse Helene ca din pușcă, stăpânindu-și cu greu o explozie de bucurie. Deci nu o pot îngriji pe maică-mea! Trebuie să duc la îndeplinire o misiune importantă pentru Reichul german! Nu, nu este nicio problemă.

•••

Părinții au fost de-a dreptul impresionați și tatăl ei se gândi să angajeze o infirmieră. Nu era nicio problemă. Când ea îl menționă pe doctorul Danzer – avea voie să o facă, chiar el o rugase să îi transmită salutări din partea lui – tatăl flutură sugestiv mâna și adăugă:

— Atunci este în regulă.

Luni seara își făcu apariția și Ludolf, fără să se mai anunțe. Auzise că mama ei fusese rănită în bombardament și voia să știe dacă o putea ajuta. Tatăl îi mulțumi și îl asigură că soția sa era pe cale să se însănătoșească. Ludolf o întrebă atunci pe Helene dacă are timp pentru el într-una din serile următoare, acesta fiind de fapt adevăratul motiv al vizitei sale.

Ea îi spuse cu regret și ușurată că în următoarele două săptămâni este implicată într-un proiect important și își cită șefa. Nu avea voie să își facă planuri personale în acest răstimp, deoarece proiectul avea prioritate absolută și necesita multe ore suplimentare.

— Ce fel de proiect este acesta? întrebă Ludolf foarte sceptic.

— Mâine voi afla și eu mai multe, când va fi deschis. Trebuie să colaborez cu doctorul Danzer, care a venit personal de la Berlin.

— Danzer? repetă Ludolf uluit. Doctorul Berthold Danzer.

— Da, răspunse Helene, la rândul ei uluită de faptul că lui Ludolf îi era cunoscut numele unei personalități din domeniu neurologiei.

Și nu doar că îi era cunoscut, ci părea chiar să îi insufle un mare respect.

— Atunci dați-mi voie să vă felicit, zise el și se înclină. În acest caz veți participa la unul dintre cele mai importante planuri ordonate de Führer. Proiectul este de cel mai înalt nivel.

Ea îl privi mirată, dar nu și cu plăcere, deoarece înfățișarea lui îi era la fel de dezagreabilă ca atunci când îl cunoscuse.

— Știți mai multe despre el?

— Nu. Totul este strict secret. Cunosc multe lucruri, dar există uși care îmi sunt închise și mie. Știu doar că este vorba de a crea un sistem care să asigure securitatea internă a Reichului german într-un mod și cu o precizie necunoscute până acum. Iar computerele vor avea aici un rol esențial. Fără îndoială că mâine-seară veți ști mai multe amănunte decât mine. Făcu o plecăciune largă, îi sărută mâna, dorindu-și să se spele cât mai repede pe mâini. El continuă: Atunci nu vă voi mai deranja pe dumneavoastră și familia dumneavoastră. Desigur că vreți să vă bucurați de prezența tatălui dumneavoastră, deoarece în perioada următoare nu o veți mai putea face. În ce mă privește, după terminarea acțiunii, voi veni din nou, pentru a vă cere mâna. Permiteți-mi să plec reiterând certitudinea că nimic nu m-ar putea face mai fericit pe acest pământ decât acceptul dumneavoastră de a-mi deveni soție.

Helene surâse strâmb, pentru că vorbele lui îi provocară o senzație de greață, de care scăpă abia după ce Ludolf se îndepărtă de ea, urcă în mașină și plecă.

Două săptămâni perioadă de grație! se gândi ea.

•••

Colaborarea cu doctorul Danzer începu pașnic. Ea află că era vorba despre programele scrise chiar de ea, din proprie inițiativă, imediat după angajarea la Agenția Națională de Securitate, pentru a se stabili dacă existau relații personale între diverși oameni. Adamek înaintase aceste programe și, pe complicate căi oficiale, acestea ajunseseră la nimeni alta decât la prof. Elena Kroll, căreia îi plăcuseră!

Helene trebuia acum să ajute la integrarea acestor programe în sistemul pe care profesoara îl elaborase împreună cu