– Cred că pe lumea asta nu vom mai apuca să stăm de vorbă. Dar în curând ne vom întâlni pe lumea cealaltă. Îţi spun, deci, la revedere, Zaganos!

* * *

Acakios, călugărul, mergea agale pe drumul colbuit. Păşea cu grijă, ocolind pietrele colţuroase, fiindcă încălţările lui, purtate prea multă vreme, se găuriseră şi abia îl mai slujeau.

Când ajunse la o cotitură a drumului, se uită înapoi, peste umăr, spre zidurile Constantinopolelui, care se conturau departe, sub bolta văzduhului senin. Prin aerul cald zburau gâze zumzăitoare. Acakios îşi plimbă privirile peste măreaţa barieră de piatră şi suspină plin de tristeţe.

Venise la Constantinopole cu luni de zile în urmă - le şi uitase numărul - purtând sub rasa-i monahală o scrisoare semnată de stareţul monastirii sale. După cel mult o săptămână de odihnă ar fi trebuit să facă drumul întors. Dar şederea lui în măreaţa capitală a Imperiului Bizantin se prelungise aproape o jumătate de an. La venire, Acakios văzuse de departe fluturând pe turnuri stindardul cu vulturul bicefal bizantin, ţinând în cioc o cruce.

Acum, la plecare, vedea pe aceleaşi turnuri un stindard roşu, având în mijloc o stea şi o semilună.

Îşi sumese poalele rasei şi porni iarăşi, fără să se grăbească, aşa cum se cuvine la drum lung.

Când va ajunge la monastirea-i oploşită pe muntele Athos, va avea ce povesti fraţilor lui întru Domnul...

Sfârşitul volumului II