din Apus vă vor sanctifica, atribuindu-vă cununa martirilor. Dacă au neglijat să vă ajute militariceşte, vă datorează cel puţin această satisfacţie postumă!

Dinspre eşafod se auziră câteva bufnituri. Primele capete căzuseră.

* * *

Marele vizir Khalil stătea singur în întuneric. Voia să se deprindă cu bezna, căci în mormânt va fi pe veci lipsit de lumină. Împotriva lui nu se pronunţase încă nici o sentinţă, dar Khalil ştia că este condamnat la moarte.

După ce se va lumina de ziuă, va trebui să se pregătească pentru a fi primit de sultan în audienţă de lucru. Dar va mai apuca ziua de mâine? În ajun fusese arestat Mahmud-Paşa, şeful poliţiei şi omul său de încredere. El, Khalil, mare vizir şi al doilea personaj din imperiu, aflase despre această gravă măsură abia după îndeplinirea ei. Ordinul de arestare fusese semnat de însuşi padişahul.

Khalil era perplex. Cu două zile înainte se întâmplase un fapt tulburător. Mahmud-Paşa i se înfăţişase, având pe chip o expresie de mare bucurie. Îi raportase confidenţial:

„Luminăţia-voastră, am dat de firul unei afaceri uluitoare. Nu vă pot furniza încă amănunte, fiindcă cercetările mele sunt încă într-o fază primară. Dacă eforturile îmi vor fi încununate de succes, înseamnă că voi demasca perfidiile câtorva dintre cei mai aprigi duşmani ai Luminăţiei-voastre.”

Scoaterea din joc a lui Mahmud îl lipsea pe el, Khalil, de un sprijin foarte preţios. Acest deznodământ era cu atât mai surprinzător cu cât intervenea după un şir de evenimente care păreau, pe de o parte, să indice o oarecare îmbunătăţire a situaţiei marelui vizir, iar, pe de alta, să dezvăluie semnele premonitorii ale unei eclipse a lui Zaganos-Paşa. Omul acestuia, faimosul Lucas Notaras, fusese decapitat. După căderea Constantinopolelui, sultanul lucrase aproape numai cu prinţul Mahmud Anghelos şi cu foarte supusul Karagea-Paşa, ignorându-l aproape cu desăvârşire pe vizirul armatei.

Afară de aceasta, în cursul unei şedinţe a Divanului, padişahul zâmbise cu bunăvoinţă marelui vizir, căruia îi ceruse părerea într-o problemă care afecta reorganizarea armatei. Desigur, Khalil nu-şi făcuse iluzii. Cunoştea prea bine duplicitatea, prefăcătoria sultanului. Mehmed era un sadic care surâdea celor pe care avea de gând să-i piardă. Khalil îşi zisese atunci că obţinuse o păsuire, cuprinsă în calculele lui Mehmed.

Când i se adusese la cunoştinţă arestarea şefului poliţiei, îşi dăduse seama însă că este definitiv şi iremediabil pierdut. Mahmud-Paşa îi cunoştea toate tainele. Supus torturilor, va destăinui totul.

Era atât de întuneric în cameră, încât Khalil pierduse simţul orientării. Avea senzaţia că pluteşte într-o lume nefirească, în care valorile obişnuite îşi pierdeau orice importanţă.

Deodată auzi zgomot de paşi în anticameră, începu să tremure datorită tensiunii nervoase. Dinţii îi clănţăneau. Veniseră călăii sultanului spre a-l ucide?

Un ciocănit uşor după un anumit cod îl făcu să respire adânc. Coborî din pat şi se îndreptă bâjbâind spre uşă. De la o vreme se încuia în dormitor. Nu voia să fie surprins în somn de zbirii sultanului. Moartea - obişnuia el să spună - trebuie să o înfrunţi treaz, bărbăteşte.

Uşa se deschise puţin, lăsând să pătrundă prin despicătura dintre canaturi o geană de lumină. Mustafa, nubianul, slujitorul de încredere al marelui vizir, se strecură în dormitor. Purta în mână un opaiţ aprins, care-i lumina de jos în sus chipul, dându-i o aparenţă mefistofelică. Mustafa venea cu veşti importante de vreme ce cutezase să-şi trezească stăpânul în miez de noapte.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Khalil.

Mustafa rămăsese singurul om care-i mai aducea informaţii din afară. Subalternii, chiar şi prietenii, fugeau de marele vizir ca de ciumă.

– În noaptea asta a fost arestat Yakub-Paşa, Luminate-stăpâne!

Khalil îl apucă de braţ.

– Eşti sigur? De unde ai aflat?

Nubianul zâmbi, arătându-şi dinţii albi, puternici, printre buzele-i cărnoase.

– Ştiţi că mă tot învârtesc printre eunucii negri ai padişahului. Printre ei mi-am făcut prieteni.

– Ş i?

– Unul dintre ei l-a auzit pe prinţul Mahmud Anghelos, care tocmai ieşea din camera sultanului, ordonând aghiotantului de serviciu să-l aresteze de îndată pe Yakub-Paşa.

Khalil îşi luă mâna de pe braţul slujitorului.

– Yakub! rosti pentru sine. Yakub! Aprinde lumânările, Mustafa!

Bezna din dormitor fu izgonită de flăcăruile care apucară să se înalţe deasupra sfeşnicelor de aur.

– Yakub! repetă marele vizir. Cine ar fi crezut? Mâna dreaptă a lui Zaganos!

Izbucni în râs. Un râs nervos pe care nu-l mai putea stăpâni. Mustafa îl privea cu afecţiune, dar şi cu teamă. Khalil continua să râdă...

* * *

Când intră în anticamera cabinetului imperial, marele vizir îl zări pe Zaganos-Paşa stând singur deoparte. Ceilalţi demnitari prezenţi, printre care Işak şi Karagea-Paşa, făcuseră un gol în jurul lui. Vizirul armatei era pământiu.

Khalil observă că divaniţii îl evitau cu ostentaţie şi pe el însuşi. Zâmbind, se apropie de Zaganos. Acesta îl privi cu uimire. Demnitarii care conversau împărţiţi în grupuri se uitară cu coada ochiului la marele vizir şi la vizirul armatei, care nu mai schimbaseră un cuvânt de foarte multă vreme.

Khalil surâse cu prefăcută bunăvoinţă rivalului său, apoi îi vorbi cu voce joasă, spre a nu fi auzit de cei din jur:

– Zaganos, în anii din urmă te-ai războit cu mine, fără să-ţi dai seama că un al treilea ne pândea din umbră. Un om pe care l-ai şi sprijinit într-o vreme.

– Mahmud Anghelos? murmură printre dinţi vizirul armatei.

– Exact! Acum ne are în mână pe amândoi. Ştii, Zaganos, ţi-aş fi propus o alianţă împotriva lui. Dar acum e prea târziu. Suntem amândoi atât de compromişi, încât puterile noastre reunite nu fac nici cât puterea unui icoglan oarecare. Îşi netezi cu afectat calm barba mătăsoasă, apoi adăugă: Cred că ne-au ajuns blestemele constantinopolitanilor! În curând am să simt în jurul grumazului laţul călăului. Ştiu acest lucru. Dar mai ştiu că ai să mă urmezi mai repede decât îţi închipui... Înainte de moarte am putea striga ca şi vechii gladiatori: „Ave, Mahmud Anghelos! Morituri te salutant!” Mahmud are să-şi plece mâna făcută pumn, cu degetul arătător îndreptat în jos, şi comedia are să se termine!

Un ofiţer de ieniceri, însoţit de patru soldaţi, intră în anticameră şi, după ce se opri în faţa marelui vizir, îi vorbi cu brutalitate:

– În numele Înălţimii-sale Sultanul, eşti arestat! Urmează-ne!

Khalil îl privi calm, apoi se uită zâmbind la vizirul