care se jertfise inutil pe câmpul de bătălie. Se gândea la împăraţii Constantinos, Ioannos şi Manuel, pe care-i slujise decenii de-a rândul. Se gândea la funcţiile înalte pe care le deţinuse - parakimomen, senator, logotet al Dromului, mareşal al palatului - precum şi la mizerabila lui condiţie de azi. Se gândea la anii promiţători ai tinereţii şi la cumplitele perspective care i se deschideau acum, la bătrâneţe.

Îi era frig, fiindcă nu purta pe el decât o cămaşă ruptă, un pantalon peticit, o tunică roasă în coaste şi decolorată, îmbrăcăminte de cerşetor menită să-l facă de nerecunoscut. Printre prizonierii buluciţi în lagărul acesta improvizat circulau tot felul de zvonuri, unele mai grozave decât altele. Se spunea, de pildă, că toţi bărbaţii de seamă romei, veneţieni şi genovezi, căzuţi în captivitatea turcească şi identificaţi, fuseseră arşi pe rug, jupuiţi de vii ori traşi pe roată.

Iagros recunoscuse printre nenorociţii îmbulziţi în Forum, ca vitele în ţarc, pe doi colegi din Senat, dar se prefăcuse a nu-i fi băgat de seamă. Circulau zvonuri şi cu privire la destinaţia care li se hotărâse. Unii presupuneau că vor fi transportaţi în Africa de Nord, alţii credeau că vor fi dispersaţi în loturi mici şi puşi la mezat în târgurile de robi din Anatolia.

Soarele se înălţase bine pe cer, şi acum pripea uscând veşmintele umezite de rouă. Başibuzucii, ienicerii, spahiii stăpâni ai captivilor, după ce se odihniseră în timpul nopţii prin casele din jur, făcând de pază cu rândul, veneau acum însoţiţi de diverşi amatori de robi, dispuşi să înceapă târgul.

La capătul dinspre nord al pieţei apăru un crainic călare, însoţit de un toboşar şi escortat de un detaşament de călăreţi comandaţi de un ofiţer.

Toboşarul vesti mulţimea prin ropot de tobă că avea să i se facă o comunicare. Crainicul desfăcu un sul de hârtie şi începu să citească în turceşte şi în greceşte o proclamaţie imperială:

„Înălţimea-sa Sultanul Mehmed Khan, Victoriosul, în înalta lui clemenţă, a hotărât să elibereze din captivitate şi să repună în drepturi pe foştii demnitari bizantini, pe foştii comandanţi de unităţi militare, precum şi pe toţi romeii de viţă nobilă, împreună cu familiile lor. Cei cuprinşi în aceste categorii sunt invitaţi a-şi face cunoscută identitatea, spre a putea fi răscumpăraţi de la actualii lor stăpâni şi puşi în libertate. Înălţimea-sa Sultanul a mai hotărât să plătească din caseta sa personală câte o mie de aspri pentru fiecare persoană din categoriile de mai sus. Proprietarii acestor captivi au obligaţia să consimtă la încheierea tranzacţiilor respective. Din înalt Ordin, semnează Karagea-Paşa, guvernator militar al Constantinopolelui.”

Ofiţerul comandant de detaşament se ridică în scări şi strigă cu putere:

– Se află printre voi persoane care se pot prevala de aceste drepturi?

Urmă o tăcere adâncă. Captivii schimbară priviri bănuitoare. În sufletele unora licări o rază de speranţă. Proprietarii de sclavi erau furioşi, dar nu îndrăzneau să protesteze. În ultimele zile ordinea şi disciplina fuseseră restabilite în oraşul cucerit. Câţiva soldaţi recalcitranţi fuseseră executaţi prin spânzurătoare.

Iagros se uită cu teamă în jur. Cei doi senatori pe care îi recunoscuse dinainte se consultau din priviri. Un glas timid se auzi din celălalt capăt al pieţei:

– Sunt Pamphilios Chiscasis, fost senator, fost şambelan al împăratului Ioannos.

Ofiţerul îi făcu semn să se apropie. Pe stăpânul lui Chiscasis, un başibuzuc furibund cu o barbă atât de stufoasă încât nu i se vedeau decât ochii şi vârful nasului, ofiţerul îl fulgeră cu o privire:

– Dacă te împotriveşti înaltului Ordin Imperial, te aşteaptă ştreangul! Alege: o mie de aspri sau laţul!

Başibuzucul primi banii din mâna ofiţerului, apoi se îndepărtă supărat. Ofiţerul se adresă cu deferentă lui Chiscasis:

– Arhonte, vă rog să treceţi lângă mine! Exemplul fostului şambelan dădu curaj şi altor creştini: bărbaţi, femei, până şi copii, care-şi dezvăluiră originea ilustră şi cerură să fie răscumpăraţi în vederea eliberării. Toţi arătau ca nişte cerşetori, dar nădejdea mântuirii îi transfigurase, imprimându-le pe chip o nobleţe care nu era de împrumut. În sufletul lui Iagros se angajase o luptă surdă. Ce să facă? Să se dea în vileag? Dacă li se întindea o cursă?

Un tânăr arătos din apropierea lui, care-şi bandajase mâna spre a-şi opri hemoragia provocată de un deget tăiat de un turc, se ridică de jos:

– Mă numesc Manolakis şi sunt fiul lui Toma Sebastios, latifundiar din Tracia.

Manolakis folosise la întâmplare numele unui arhonte de o bogăţie legendară, despre care tatăl său. ţăranul nevoiaş Kosmas, îi vorbise adeseori. Săvârşea o impostură, dar spre a se salva era dispus să înfrunte orice risc.

– Pofteşte lângă mine, Arhonte Manolakis Sebastios! îl invită ofiţerul.

În acelaşi moment, Iagros se auzi rostind aproape fără voie:

– Aşteptaţi-mă şi pe mine! Sunt Iagros, fostul mareşal al palatului!

Ofiţerul îi zâmbi cu amabilitate.

– Poftiţi şi dumneavoastră!

Iagros se alipi grupului de romei din preajma ofiţerului călare. Îi zvâcneau tâmplele şi îi şuierau urechile. Făcuse pasul decisiv. Acum nu mai putea da înapoi.

– Mai e cineva? întrebă ofiţerul.

Nu mai primi nici un răspuns. De după colţul unui templu grecesc transformat în biserică, apăru un detaşament de ieniceri. Ofiţerul se adresă romeilor din apropierea sa:

– Vă rugăm să vă încolonaţi spre a fi îndrumaţi spre centrul de triere din piaţa Sfinţii Apostoli. Aceşti soldaţi vă vor escorta, spre a vă feri de pretenţiile foştilor dumneavoastră stăpâni.

Pendulând între teamă şi speranţă, romeii cu sânge albastru porniră la drum.

– Mă întreb dacă au să ne dea şi ceva bani, ca să ne îmbrăcăm omeneşte? şopti Manolakis lui Iagros, care nu-i răspunse.

Coloana ocoli biserica Sfinţii Apostoli, străbătu un cordon de ieniceri şi pătrunse în marea piaţă populată doar de grupuri de romei zdrenţuiţi, aflaţi cu toţii sub escortă. Iagros, care se afla în fruntea coloanei, simţi că i se taie picioarele. În mijlocul pieţei se ridica o estradă vastă, pe care se aflau orânduiţi câţiva butuci străjuiţi de călăi cu serurile în mâini. Un ofiţer de ieniceri se apropie de ceata lui Iagros.

– Rugaţi-vă pentru sufletele voastre şi pregătiţi-vă să muriţi! Fiindcă în trupul vostru curge sânge nobil, Înălţimea-sa padişahul a vrut să vă scutească de povara sclaviei. Moartea este preferabilă pierderii libertăţii! Zâmbi ironic, apoi adăugă: De bună seamă, creştinii