– Voi încerca să-i pledez cauza!

– Pot să mi-o pledez şi singur! declară cu încăpăţânare marele amiral.

– De ce nu vrei să fii înţelegător? îi strigă ginerele său. Pe Apollonios tot l-ai pierdut!

Notaras îl privi cu milă.

– Nu-mi vine să cred că prin gura ta vorbeşte un coborâtor din neamul neînfricat al Cantacuzinilor! Te urmez, mare eunuc! Haideţi, copii!

Vru să-l apuce pe Apollonios pe după umăr, dar marele eunuc alb i-l smulse cu violentă.

– Nu ti-a intrat în cap că băiatul acesta nu mai este al tău? Oh, cât ai fost de nesocotit, Lucas Notaras! Ai pierdut totul dintr-o ambiţie prostească! Cu sau fără voia ta, Apollonios îşi va urma destinul hotărât de sultan! Să plecăm!

– Pot să-mi iau rămas bun de la soţia şi de la fiica mea? Îngăduiţi copiilor să-şi îmbrăţişeze mama?

– Da! Dar aici, de faţă cu mine! Şi cât mai repede! Înălţimii-sale Padişahul nu-i place să aştepte!

Sprijinit în cot, pe sofa, Mehmed se uita pe sub gene la Lucas Notaras, la vlăstarii şi la ginerele acestuia, aflaţi cu toţii sub paza ienicerilor. Lumina roşiatică răspândită de jăraticul întins pe tipsii arunca tonuri sângerii pe chipurile lor trase. În faţa lui Notaras erau orânduite pe jos tăvi de aur masiv, pe care scăpărau grămezi de pietre preţioase.

Sultanul dăduse poruncă icoglanilor lui să-şi continue petrecerea fără să se sinchisească de prezenţa arestaţilor. Băieţii şi ginerele lui Notaras se uitau cu frică şi nedumerire la tinerii paji fardaţi ca femeile şi pe jumătate goi, întinşi pe sofalele acoperite cu mătăsuri.

Mehmed contemplă gânditor grămezile de nestemate.

– Comoara aceasta a fost găsită în tainiţele palatului tău, Notaras. Percheziţia a dat-o la iveală. Şi mai sunt acolo multe scumpeturi care sunt scoase treptat la lumină. Mă întreb: de ce nu le-ai folosit pentru a-ţi salva împăratul, patria, oraşul în care te-ai născut? La un moment dat mă gândisem să mă bizui pe tine, să-ţi încredinţez puteri politice şi militare în Constantinopolele otoman. Dar prin comportarea ta nesăbuită, mi-ai deschis ochii. Ca să-ţi păstrezi comorile, m-ai fi vândut şi pe mine, aşa cum l-ai vândut pe împăratul tău! Ai vrut să obţii totul, fără să dai nimic. Eşti mai josnic decât un cămătar de rând!... Ce-ai făcut tu, Notaras, pentru a pune capăt, sau cel puţin a scurta războiul? Nimic! Ai încercat să-l determini pe Constantinos a-mi accepta condiţiile? Sau dacă ai constatat că este un nebun care-şi împinge supuşii la o sinucidere colectivă, ai încercat oare să complotezi răsturnarea lui de pe tron? N-ai făcut altceva, Lucas Notaras, decât să-ţi creezi legături cu noi prin intermediul senatorului Evghenis Kalamides! Ce ţi-ai zis? Să mă pun bine şi cu unii şi cu alţii! Să fiu în câştig oricum s-ar termina războiul! Numai că ţi-am dibuit jocul! M-ai înfruntat când ţi-am cerut fiul! Ai nesocotit cinstea pe care ţi-am făcut-o! Ai crezut că ne poţi învârti şi pe noi pe degete, aşa cum i~ai învârtit pe ai tăi! Dar intrigile tale au dat greş! Acum ai să-ţi plăteşti duplicitatea! Vei suferi pedeapsa cu moartea, laolaltă cu toţi membrii familiei tale de sex bărbătesc! Va scăpa de securea călăului numai Apollonios! Dar la prima greşeală, te va urma pe eşafod!

În timpul peroraţiei, Mehmed se înfierbântase, coborâse de pe sofa, îşi încrucişase braţele spre a-şi stăvili parcă impulsul de a-l pălmui pe Notaras. Ultimele lui vorbe fură acoperite de strigătul de durere al lui Andukas Notaras, care căzu în genunchi:

– Îndurare, Înălţimea-ta! Durerea a întunecat raţiunea tatălui meu! Nu mai ştie ce face şi ce spune!

Mehmed nu catadicsi să-i răspundă. Făcu un semn călăului, care se sprijinea în secure.

– Fă-ţi datoria, gâde!

Ienicerii împinseră pe Notaras şi pe ai lui afară din cort. Băieţii marelui amiral plângeau cu hohote. Ginerele său arunca în dreapta şi în stânga priviri năucite. Nu-i venea să creadă că şi el fusese cuprins în ordinul de condamnare la moarte rostit de padişah. În vreme ce ajutoarele călăului instalau cu mişcări rapide butucul pe care osândiţii aveau să-şi pună grumazul, marele amiral începu să vorbească feciorilor săi şi lui Hilaros:

– Lăsaţi jelaniile! Păşiţi cu fruntea sus în faţa morţii! Să le arătăm păgânilor că ştim să fim demni până la ultima noastră suflare! Nu există viaţă fără de sfârşit! Ce importanţă are că vom muri mai devreme? Este mai frumos să-ţi chemi moartea decât să trăieşti în ruşine! Toţi cei de-o seamă cu noi au păşit în imperiul umbrelor. Şi împăratul, şi tatăl tău, bunule Hilaros, şi unchii şi verii voştri, copiii mei! Lumea noastră s-a prăbuşit! Am pierdut măririle, bogăţiile, viaţa! Ne-am păstrat însă neştirbită cinstea, mândria de romei! Apollonios a fost smuls de lângă noi. Dumnezeu îmi este însă martor că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă spre a-l feri de ruşine! Acum ni se pregăteşte sfârşitul. În numele celui care s-a răstignit pentru noi, a murit şi a înviat, să murim şi noi, ca, împreună cu el, să avem parte de bunătăţile lui şi de fericirea veşnică!

Ajutoarele călăului terminară de instalat butucul.

– Cine deschide şirul? întrebă gâdele cu gravitate profesională.

– Începi cu cel mai mic dintre copii! zise Notaras. Să-i scurtezi astfel cu câteva clipe calvarul!

Şeful Saraiului asista la supliciu laolaltă cu ienicerii din escortă, cu santinelele care făceau de gardă la intrarea cortului imperial şi cu icoglanul Samim.

Când marele amiral îşi sprijini capul pe butuc, încheind execuţiile, marele eunuc alb grăi răspicat:

– Stârvurile ghiaurilor descăpăţânaţi să rămână fără îngropăciune, spre a fi de pildă tuturor acelora care ar fi ispitiţi să le calce pe urme!

* * *

Iagros clipi des, orbit de soarele care se ridica la orizont, vestind o zi nouă. Dinţii îi clănţăneau de frig, fiindcă noaptea fusese neobişnuit de rece, iar el se chinuise încercând să doarmă ghemuit pe lespezile de piatră din marele For al lui Constantinos. Cămaşa îi era umedă pentru că în zori se lăsase o rouă abundentă, rece ca bruma.

Se uită la miile de captivi înghesuiţi ca şi el în această piaţă mărginită de statui răsturnate ori decapitate. Se gândea la Marula, fiica lui,