– Am fost scutit de multe neplăceri datorită bunăvoinţei pe care mi-a arătat-o Înălţimea-sa Sultanul! replică prudent Notaras.

În primele zile după cucerirea oraşului, bandele de başibuzuci nu fuseseră în stare să răzbească înlăuntrul palatului. N-ar fi fost însă posibilă o rezistenţă prelungită împotriva unor trupe organizate.

– Prea Puternicul meu Stăpân, vorbi cu respect marele eunuc alb, este cu adevărat un mare prieten al Luminăţiei-voastre. Spre a întări această prietenie printr-o legătură de sânge, Înălţimea-sa Sultanul Mehmed Khan vă pofteşte să-i trimiteţi pe fiul vostru mai mic, Apollonios, spre a fi crescut în Sarai, sub înalta sa protecţie. Padişahul doreşte ca fiul vostru să se prezinte chiar în seara aceasta la cartierul general imperial, unde are loc un ospăţ în cinstea strălucitei victorii a trupelor noastre. Apollonios va avea privilegiul de a sta la masă alături de Înălţimea-sa Sultanul.

Lucas Notaras simţi că totul se prăbuşeşte în jur. Stăpânindu-şi durerea şi indignarea, grăi cu voce joasă, egală:

– Mulţumesc Înălţimii-sale pentru favoarea pe care mi-o face mie şi fiului meu Apollonios. Nu stă însă în obiceiurile noastre să ne trimitem copiii nevârstnici la ospeţe. Abia după ce le va creşte mustaţa le va fi îngăduit să stea la aceeaşi masă cu oamenii mari. Cât priveşte creşterea lui în Sarai, am să mai reflectez. În orice caz, nu vă pot da un răspuns pe loc. Trebuie să mă consult şi cu soţia mea.

Replica amfitrionului aşternu o umbră pe fruntea şefului eunucilor albi.

– Cred că nu m-aţi înţeles bine, Clarissime!

Înălţimea-sa doreşte ca fiul vostru să se înfăţişeze acum la ospăţ, nu mâine sau peste un an! Cât priveşte creşterea şi educarea băiatului în Sarai, ezitările voastre nu-şi au rostul. Apollonios se va bucura acolo de tratamentul ales rezervat fiilor de regi şi de principi puşi sub oblăduirea Curţii otomane.

Marele eunuc alb îşi mută privirile asupra celor trei fii ai lui Notaras, care stăteau în picioare înapoia tatălui lor. Apollonios, cel mai mic dintre ei, corespundea descrierii făcute de Mahmud Anghelos. Întrunea absolut toate calităţile plăcute sultanului. Tăcerea prelungită a gazdei îl făcu pe şeful Saraiului să i se adreseze cu un ton ceva mai prietenos:

– Tăcerea înseamnă încuviinţare, Luminate! Sunt bucuros că v-aţi înfrânt prejudecăţile!

Notaras clătină din cap cu încăpăţânare.

– Regret, dar felul meu de a vedea nu s-a schimbat cu nimic!

Vocea eunucului se înăspri.

– Faceţi din acest refuz o chestiune de principiu? Săvârşiţi o mare greşeală! Nu va fi bine pentru dumneavoastră să mă înapoiez cu mâinile goale la Înălţimea-sa.

Notaras avu o explozie de indignare:

– Credeţi într-adevăr că un părinte poate accepta - cu bună-ştiinţă - să-şi trimită fiul spre a fi pângărit?

Şeful Saraiului îşi subţie buzele.

– Pângărit? Vă daţi seama de grava semnificaţie a acestei vorbe? Favoarea oferită de padişah o socotiţi pângărire? Luaţi seama! Acesta este ultimul dumneavoastră cuvânt?

– Ultimul! rosti Notaras cu un ton ce nu admitea replică.

– Vă previn! Aţi adoptat o atitudine care vă expune unor mari primejdii!

– Primejdiile nu mă înspăimântă! Decât să-mi las copilul în voia sultanului, prefer să-mi pun capul sub securea călăului!

Marele eunuc alb îl privi de sus.

– Voi comunica Înălţimii-sale răspunsul dumneavoastră. Bună seara!

Fără să-l mai salute, îi întoarse spatele şi părăsi încăperea.

Mehmed asculta cu mânie crescândă raportul marelui eunuc alb, care adăugă şi câteva înflorituri de la sine, spre a-l pune pe Notaras într-o lumină cât mai urâtă.

– În nebuneasca lui trufie, marele amiral uită că face parte din tabăra învinşilor. Omul acesta este un duşman al Înălţimii-tale!

Sultanul se ridică de pe sofa. Furia făcea să-i scapere ochii.

– Ţi-a vorbit de călău? Ei bine, am să-i fac pe plac! Ia un călău cu tine şi du-te la Notaras! Tu să mi-l aduci pe Apollonios, iar călăul să mi-l aducă pe marele amiral şi pe ceilalţi feciori ai lui!

Prinţul Mahmud Anghelos, care asistase la această convorbire, îşi ascunse satisfacţia sub o schimă plină de indignare.

– Notaras este o năpârcă, Înălţimea-ta! Iată cum îşi plăteşte datoria de recunoştinţă! Ruşine lui!

În sinea lui jubila. Evenimentele se desfăşurau exact aşa cum le prevăzuse...

La palatul Notaras strigăte de jale răsunau şi în apartamentele stăpânilor şi în încăperile slujitorilor. Numai marele amiral stătea neclintit. Ginerele său, Hilaros Cantacuzino, îl implora să împlinească vrerea padişahului.

– De ce l-aţi lăsat pe trimisul sultanului să plece în asemenea condiţii? Ar trebui să vă daţi seama că nu suntem în situaţia de a ne împotrivi dorinţelor lui Mehmed! Gândiţi-vă la ceilalţi copii ai dumneavoastră! La fiica dumneavoastră, care este şi soţia mea! La toţi aceia care şi-au legat soarta de soarta dumneavoastră! Notaras rămase neînduplecat.

– Dacă sultanul are un dram de bun-simţ, nu va stărui în pretenţia sa!

– Nu-l cunoaşteţi, de vreme ce vă închipuiţi că va renunţa la hotărârea lui!

Marele amiral îl privi cu severitate.

– N-am crezut că eşti atât de slab, Hilaros! Dacă sultanul vrea să-mi câştige devotamentul, va ceda! De va renunţa la serviciile mele numai fiindcă nu i l-am dăruit pe Apollonios, înseamnă că sinceritatea lui faţă de mine a fost de la început îndoielnică! Cred, Hilaros, că sultanul este destul de înţelept spre a nu forţa lucrurile. Prin mine poate câştiga adeziunea creştinilor din Constantinopole.

– Vă faceţi iluzii! exclamă ginerele sau, frământându-şi deznădăjduit mâinile. Fiţi concesiv! Nu există altă ieşire din impas!

În poarta cea mare a palatului se auziră bătăi puternice. Notaras şi toţi ai lui amuţiră. Cu privirile aţintite spre uşă. aşteptau cu inima strânsă ce avea să se mai întâmple. Din anticameră se auziră paşi grei şi zgomot de arme. Canaturile fură repezite în lături. În prag apăru marele eunuc alb, armat de un gâde înveşmântat în negru, ce purta o secure sprijinită pe umăr. Zece ieniceri cu iataganele scoase îi escortau.

– Îţi aduc la cunoştinţă porunca Înălţimii-sale Padişahul! Tu şi cu toţi urmaşii tăi de sex bărbătesc veţi fi duşi la cartierul general imperial, unde vi se va hotărî soarta!

– Şi Apollonios? întrebă cu teamă Notaras.

– Apollonios va merge cu mine! De acum înainte nu-ţi mai aparţine!

– Cu inima sfâşiată de durere, mă supun forţei! rosti marele amiral.

– Îmi îngădui, Luminate, să-l însoţesc pe socrul meu? se adresă Hilaros marelui eunuc alb.

–