Leandru ajunsese la paroxismul crizei.

– Tu eşti sultanul? Tu? Află că n-ai să mă îmblânzeşti niciodată! Căci mai înainte am să te ucid, aşa cum ai ucis-o tu pe Irina Kalamides!

Sultanul păli. Resimţi numele Irinei ca o lovitură de bici.

– Ăsta e nebun, ori beat!

– N-a pus pe limbă o picătură de alcool, interveni pierdut de emoţie Samim. Abia îl adusesem...

Ochii sultanului scânteiară.

– Ce legătură ai tu cu Irina Kalamides? îl întrebă pe Leandru.

– Irina a fost logodnica mea! Iubita mea! Soarele meu!

– Deci nu pe Yaşar ai vrut să-l suprimi, ci pe mine! Mehmed începu să râdă. Un râs tăcut, lipsit de veselie, care dădu chipului său o expresie drăcească. Firea lui crudă ieşise iarăşi la suprafaţă.

Leandru tremura din tot corpul. În timpul luptei, hainele i se rupseseră, dezgolindu-i pieptul. Lacrimi de ciudă i se scurgeau, înmuindu-i kohl-ul care se lăsase în dâre pe obraji, dându-i înfăţişarea unui mim tragicomic.

– Imbecilule! rosti încet sultanul. Alături de mine ai fi ajuns departe! Aveai tot ce trebuie ca să-mi trezeşti bunăvoinţa!

– N-am nevoie de bunăvoinţa ta! Mi-e scârbă de tine şi de toţi saltimbancii tăi!

Mehmed era într-o stare sufletească ciudată. Într-un fel înţelegea mobilul tentativei nereuşite a tânărului grec. El însuşi suferise cumplit după ce o ucisese pe Irina. Îndrăzneala acestui ghiaur tulburător de frumos, care îl înfrunta pretinzând că se bucurase de iubirea Irinei, îi trezi gelozia.

– Am să te pedepsesc! îi vorbi cu acel glacial calm al omului care se simte stăpân pe situaţie. Am să te pedepsesc fiindcă ai ridicat o umbră între mine şi amintirea Irinei! Am să te pedepsesc fiindcă m-ai nesocotit pe mine şi pe „saltimbancii” mei! Toţi au să te supună în noaptea asta! Toţi, pe rând, până ai să mori! Apoi am să ordon să ţi se lege stârvul de cadavrul decapitat al Irinei! Veţi fi îngropaţi împreună! Împreună au să vă mănânce viermii! Puneţi-vă pe treabă, băieţi!

Apoi sultanul se tolăni iarăşi pe sofaua sa. Amorul lui propriu era profund rănit. Până a nu-l fi întâlnit pe Leandru Comnen, crezuse că el, Mehmed, fusese singurul bărbat care se bucurase de iubirea Irinei. Acum mitul acesta se sfărâmase. Era mai bine aşa. Remuşcările lui se puteau stinge.

– Afară cu torţele astea! strigă, îmi obosesc ochii! Să cânte muzica! Şi dansul să înceapă iarăşi!

Luă paharul cu vin de pe măsuţa din apropiere şi îl bău până la fund. Un icoglan i-l umplu din nou. Mehmed se simţea trist. Trist şi secătuit sufleteşte. Icnelile icoglanilor îl făcură să întoarcă o clipă capul într-acolo. Altădată, un astfel de spectacol l-ar fi amuzat. Acum îi era indiferent.

– Să vină la mine Mahmud Anghelos! porunci. Să vină imediat!

Când prinţul Mahmud descălecă în faţa cortului imperial, precedat de ofiţerul care-i comunicase ordinul padişahului, văzu câţiva icoglani care scoteau pe braţe cadavrul unui tânăr gol.

– Ce e cu el? întrebă.

– Un ghiaur captiv! îi explică Samim. A vrut să-l ucidă pe Înălţimea-sa. După cum vedeţi, şi-a primit pedeapsa.

Mahmud clătină din cap. Era deprins cu asemenea scene. Fu condus în faţa sultanului, care sorbea pahar după pahar, în vreme ce contempla întunecat dansul icoglanilor.

– Vino lângă mine! îi porunci sultanul, rostind anevoie cuvintele.

Mahmud se execută cu supunere şi graţie.

– Daţi-i un pahar cu vin! adăugă padişahul. După ce gustă apreciativ vinul, Mahmud auzi glasul uşor răguşit al stăpânului său:

– Ai auzit ce s-a întâmplat?

– Am auzit, Mărite Doamne! Şi am înălţat o rugă de mulţumire lui Allah fiindcă a zădărnicit săvârşirea unei mişelii îngrozitoare!

– L-am pedepsit! bolborosi sultanul. L-am pedepsit fiindcă a îndrăznit să o iubească pe Irina! Pe Irina numai eu aveam dreptul să o iubesc!

– De bună seamă, Înălţate Stăpâne! Eh, ghiaurii sunt nişte făpturi ciudate! Pe foarte puţini dintre ei te poţi bizui!

– Ce n-aş fi făcut pentru imbecilul ăsta! se repetă Mehmed. Era atât de frumos!

– Se găsesc tineri şi mai frumoşi, Înălţimea-ta!

– Mai frumoşi? Nu cred! Nu, nu cred! Mahmud Anghelos zâmbi.

– Pot să vă fac pe loc dovada! Porunceşte, Înălţimea-ta, să fie adus aici Apollonios, feciorul cel mai tânăr al marelui amiral Lucas Notaras! Are paisprezece ani! Se spune că este mai frumos decât Ganymedes! Îl va înlocui cu strălucire pe ticălosul de ghiaur!

– Nu cred! stărui sultanul, cu încăpăţânarea tipică a omului abrutizat de alcool.

– Fă o încercare, Prea Mărite Stăpâne! Dacă n-are să-ţi fie pe plac, să-mi tai capul! Să trimit după Apollonios Notaras?

Sultanul făcu o schimă.

– Fie! Trimite!

Mahmud se apropie insinuant de urechea padişahului.

– Cu acest prilej vom verifica adevăratele simţăminte ale marelui amiral faţă de Înălţimea voastră!

Mehmed se încruntă.

– Ce vrei să spui?

– S-ar putea ca marele amiral să reacţioneze într-un chip care să-i dezvăluie adevăratele gânduri!

Sultanul îşi frământă posomorât buzele:

– Trimite după Apollonios Notaras!

* * *

Marele eunuc alb - şef al Saraiului imperial - se înfăţişă personal la reşedinţa constantinopolitană a marelui amiral Notaras. Mahmud Anghelos îi recomandase în mod expres să nu încredinţeze această misiune delicată vreunui subaltern, fiindcă Lucas Notaras era destinat să ocupe o înaltă demnitate, ceea ce îl îndrituia a fi tratat cu tot respectul. În realitate, Mahmud - bănuind riposta marelui amiral - făcuse în aşa fel încât să trimită un personaj de seamă, a cărui mărturie să nu permită a fi pusă la îndoială.

Litiera marelui eunuc alb era escortată de un detaşament din regimentul de gardă, deoarece circulaţia pe străzi în timpul nopţii rămăsese încă nesigură, datorită unor numeroase bande de başibuzuci care îşi continuau jafurile, în ciuda severelor măsuri de restabilire a ordinii luate de autorităţile militare otomane.

Spre deosebire de distrugerile şi devastările din oraş, palatul marelui amiral se înfăţişa ca o oază fortificată, în care ororile războiului nu-şi găsiseră decât un slab ecou. După ce pătrunse în interioarele splendide, în care luxul se alia cu un rafinat bun-gust, marele eunuc alb încercă un simţământ de invidie, dar şi de revoltă. Bogăţia lui Notaras insulta austeritatea noilor lui stăpâni.

– Mă bucură, Clarissime, că nu aţi avut nimic de suferit de pe urma asediului! rosti şeful Saraiului, adresându-se gazdei, care-l primi cu toată cinstea. Dealtfel, nici nu e de mirare! Palatul dumneavoastră