― N-a fost prea greu, îi spuse el sfios. A trebuit doar să-mi bălăbănesc puţin picioarele în gol, asta-i tot.

― Vai, Harold! De ce nu te-ai semnat doar pe tine?

― Pentru că noi doi formăm o echipă. Nu-i aşa? întrebă el apoi, cu o urmă de teamă.

― Ba cred că da... cât timp nu te sinucizi. Ţi-e foame?

― Am o foame de lup, îi mărturisi el, radios.

― Atunci hai să mâncăm. Am să-ţi dau cu nişte cremă peste arsuri. Trebuie să-ţi pui cămaşa, Harold. Altfel nu ştiu dacă ai să poţi dormi la noapte.

― Ba am să dorm foarte bine, îi spuse el, cu un zâmbet.

Zâmbi şi ea, în semn de răspuns.

Mâncară nişte conserve, băură limonadă (preparată de Frannie, cu zahăr de această dată), apoi Fran plecă acasă la ea. Mai târziu, când începuse să se întunece, se trezi cu Harold, care ducea ceva sub braţ.

― A fost al lui Amy, îi explică el. L-am găsit în mansardă. Cred că l-a primit cadou de la mama şi de la tata, când a absolvit şcoala generală. Nici nu mai ştiu dacă funcţionează, dar am luat nişte baterii de la magazin.

Se bătu demonstrativ peste buzunarele umflate din pricina bateriilor EverReady.

Era un pick-up portativ, din cele cu capac din plastic, destinat parcă anume fetelor de treisprezece sau paisprezece ani, ca să-l poată lua la plajă sau la petrecerile lor în aer liber. Era genul de fonograf construit special pentru discurile single, de 45 de turaţii – de tipul celor produse de Osmonds, Leif Garrett, John Travolta, Shaun Cassidy. Fran se uită la el atent şi simţi cum i se umplu ochii de lacrimi.

― Bine, hai să vedem dacă merge.

Aparatul funcţiona perfect. Timp de aproape patru ore, rămaseră aşezaţi la cele două capete ale unei canapele, cu aparatul pe măsuţa de cafea din faţa lor, ascultând, cu chipurile luminate de o fascinaţie mută şi îndurerată, cum muzica unei lumi moarte umplea noaptea de vară.

La început, Stu acceptă sunetul fără să-şi pună vreo întrebare; făcea atât de firesc parte din zgomotele unei luminoase dimineţi de vară. Tocmai trecuse prin oraşul South Ryegate, New Hampshire, iar acum şoseaua şerpuia printr-o zonă frumoasă, unde ulmii bogaţi pătau asfaltul cu nenumăraţi bănuţi fremătători de lumină solară. Pe ambele laturi ale şoselei creştea un tufăriş bogat – sumac multicolor, ienuperi albastru-cenuşii şi multe alte plante, ale căror nume nu le cunoştea. Obişnuit cu peisajul sărac din East Texas, unde flora de la marginea drumului nu prezenta o asemenea varietate, nu se mai sătura să contemple această extraordinară abundenţă. La stânga lui, un străvechi zid din piatră apărea şi dispărea iarăşi printre tufişuri, iar la dreapta un pârâu curgea vesel spre est. Din când în când se auzea foşnetul animalelor mici printre ierburi (iar ieri rămăsese încremenit la vederea unui cerb mare, care adulmeca aerul dimineţii chiar pe linia albă din centrul şoselei 302) şi ţipătul răguşit al păsărilor. Pe acest fundal sonor, lătratul câinelui părea cel mai normal lucru de pe acest pământ.

Merse aproape încă doi kilometri până să-şi dea seama că apariţia unui câine – care se şi apropiase între timp, din câte i se părea lui – era un lucru cu adevărat ieşit din comun. De când plecase de la Stovington, întâlnise o mulţime de câini morţi, însă niciunul viu. Păi gripa a omorât oameni, dar nu chiar pe toţi oamenii; la fel s-a întâmplat, îşi spuse, şi cu animalele. Aşa şi câinele ăsta, rămas singur, s-o fi sălbăticit şi acum o să se apropie, o să-l adulmece şi, retras apoi în desiş, o să-l tot latre isteric până ce Stu va ieşi de pe teritoriul lui.

Îşi potrivi rucsacul Day-Glo pe spate, împăturindu-şi din nou batistele pe care şi le pusese sub chingi, pe fiecare umăr. În picioare purta o pereche de Georgia Giants, care nu mai arăta deloc nouă după trei zile de mers. Pe cap avea o pălărie dichisită, cu bor mare, din fetru roşu, iar pe umăr ducea şi o carabină militară. Nu se aştepta să întâlnească indivizi puşi pe jaf, dar se gândise că nu-i strică să aibă o armă la îndemână. Poate ca să-şi facă rost de carne proaspătă. Oricum, ieri văzuse carne proaspătă, ba chiar cât se poate de vie, însă fusese cu mult prea surprins şi prea încântat ca să se mai gândească să vâneze animalul.

Cu povara aşezată cum se cuvine, porni din nou la drum. Lătratul câinelui se auzea ca şi cum ar fi venit de după prima cotitură. Poate că apuc să-l văd, gândi Stu.

Preferase să meargă pe 302, către est, făcându-şi socoteala că, mai devreme sau mai târziu, drumul avea să-l scoată la ocean. Încheiase un soi de pact cu el însuşi: după ce ajung la ocean, voi hotărî ce am de făcut. Până atunci, nu mă gândesc deloc la asta. Călătoria lui, ajunsă acum la cea de a patra zi, semăna cu un proces de vindecare. Îi trecuse prin minte să-şi facă rost de o bicicletă de curse sau de o motocicletă, cu care să-şi poată croi drum printre accidentele care apăreau uneori pe şosea, dar în cele din urmă se hotărâse să meargă pe jos. Întotdeauna îi plăcuse acest gen de exerciţiu, de care corpul lui avea acum atâta nevoie. Până să evadeze de la Stovington, stătuse închis aproape două săptămâni şi se simţea moale şi ieşit din formă. Mai devreme sau mai târziu, înaintarea asta înecată avea să-l facă nerăbdător, şi atunci, cu siguranţă, avea să se suie pe o bicicletă sau pe o motocicletă, dar pentru moment se mulţumea să mărşăluiască pe drumul acesta către răsărit, contemplând tot ceea ce i se năzărea să contemple, poposind ori de câte ori avea chef, trăgând câte un puişor de somn pe la amiază, pe zăpuşeală. Toate astea îi făceau bine. Încetul cu încetul, lungile zile când căutase cu încăpăţânare de lunatic o cale de scăpare se estompară, transformându-se dintr-un eveniment aşa de intens, încât îi dădea fiori reci pe şira