spinării, într-unul care se petrecuse, şi atât. Cel mai greu i-a fost să se descotorosească de sentimentul că este mereu urmărit. În primele două nopţi petrecute pe drum, visase ultima confruntare cu Elder, atunci când acesta venise să-şi ducă la îndeplinire ordinele. În vis întârzia, de fiecare dată, să arunce scaunul. Elder se retrăgea cu un pas, ieşind din raza lui de acţiune, apăsa trăgaciul pistolului, iar Stu simţea cum i se opreşte în piept lovitura grea, dar nedureroasă, a glonţului, ca o mănuşă de box umplută cu plumb. Coşmarul revenea, aidoma, de nenumărate ori, până când, în zori, se trezea fără să fi reuşit să se odihnească, dar atât de mulţumit de constatarea că este în viaţă, încât nici nu mai băga de seamă osteneala. Dar în ultima noapte, visul dispăruse. Se îndoia că această tensiune nervoasă va dispărea definitiv, dar spera să elimine încet, cu ajutorul mersului, otrava ce-i pătrunsese în organism. Poate că nu va reuşi niciodată să scape cu adevărat, dar când cea mai mare parte a răului va fi dispărut, era convins că va fi capabil să aprecieze cu limpezime ce avea de făcut, indiferent dacă reuşea să ajungă sau nu la ocean până atunci.

Câinele îi ieşi în cale la cea dintâi cotitură. Setter irlandez de culoare cafeniu-roşcat. Lătră vesel la vederea lui Stu şi veni spre el glonţ, cu ghearele ţăcănind pe suprafaţa netedă a asfaltului şi fluturând frenetic din coadă. Sări şi-şi plasă labele din faţă pe stomacul lui Stu, apoi îl împinse, obligându-l să se retragă cu un pas.

― Stai, măi băiete, îl potoli el, zâmbind.

La auzul cuvintelor, câinele lătră fericit, sărind din nou pe el.

― Kojak! răsună o voce aspră, care-l făcu pe Stu să tresară şi să se întoarcă în direcţia de unde venea glasul. Stai jos! Lasă-l în pace! Ai să-i murdăreşti cămaşa! Câine ticălos ce eşti!

Kojak se lăsă cu toate patru labele pe pământ şi se învârti în jurul lui Stu, cu coada între picioare. În ciuda poziţiei incomode, coada i se mai mişca încolo şi încoace, în semn de bucurie reţinută, de unde Stu trase concluzia că avea de-a face cu un artist canin nepriceput, incapabil să-şi ascundă sentimentele.

Acum îl văzu şi pe proprietarul vocii – şi al lui Kojak, din câte se părea. Un bărbat cam de şaizeci de ani, purtând un pulover jerpelit, o pereche de pantaloni vechi, cenuşii... şi beretă. Stătea aşezat pe un taburet de pian şi ţinea în mână o paletă. În faţa lui, pe şevalet, era pânza la care lucra.

Se ridică în picioare, lăsă paleta pe scăunel (Stu îl auzi murmurând, pentru sine: „Nu care cumva să uiţi şi să te aşezi pe ea”) şi veni spre Stu cu mâna întinsă. De sub beretă, părul lui zbârlit şi încărunţit se mişca în adierea uşoară a vântului.

― Sper că n-ai vreo intenţie necurată cu arma aceea, domnule. Glen Bateman, la dispoziţia dumitale.

Stu îi luă mâna întinsă şi i-o strânse (Kojak devenise din nou zburdalnic, ţopăia în jurul lui Stu, fără însă a îndrăzni să-şi reia salturile – cel puţin pentru moment).

― Stuart Redman. Nu-ţi face griji din cauza carabinei. N-am avut niciun motiv până acum să trag cu ea. De fapt, nici n-am văzut vreo persoană, până la dumneata.

― Îţi plac icrele negre?

― Nu le ştiu nici măcar gustul.

― Asta înseamnă că a sosit timpul să le încerci. Şi dacă n-or să-ţi placă, există o mulţime de alte bunătăţi. Kojak, nu sări! Ştiu că te gândeşti s-o iei de la capăt cu salturile tale – citesc în tine ca într-o carte – dar am să te rog să te controlezi. Să nu uiţi acest lucru, Kojak, autocontrolul este ceea ce deosebeşte ordinele superioare de cele inferioare. Autocontrolul!

O dată făcut acest apel la înţelegerea lui, Kojak se aşeză pe picioarele dinapoi şi începu să răsufle din greu. Pe figura lui de câine se aşternuse un zâmbet imens. Stu ştia din propria lui experienţă că un câine care zâmbeşte fie muşcă, fie este nemaipomenit de bun. Iar Kojak nu lăsa câtuşi de puţin impresia că ar fi un câine care muşcă.

― Te invit la masă, îi spuse Bateman. Eşti prima fiinţă omenească pe care o văd, de o săptămână încoace. Vrei să rămâi?

― Cu toată plăcerea.

― Eşti din Sud, nu?

― Din East Texas.

― Deci eşti din Est, am greşit.

Bateman chicoti de propria-i glumă şi se întoarse la pictura lui, o acuarelă banală, înfăţişând un colţ al pădurii de dincolo de drum.

― În locul dumitale, nu m-aş aşeza pe scaunul acela, îl sfătui Stu.

― Fir-ar al naibii! Ar fi fost penibil, nu?

Îşi schimbă direcţia şi porni spre partea din spate a poieniţei. Stu remarcă un răcitor alb-portocaliu, aşezat la umbră, deasupra căruia era probabil o pânză împăturită, din cele folosite pentru mâncat la iarbă verde. Stu se convinse de asta când Bateman începu s-o aranjeze pe gazon.

― Făcea parte din obiectele pentru slujba de comuniune ale Casei Baptiste de Rugăciune din Woodsville, îi explică Bateman. Am şutit-o. Nu prea cred că baptiştii îi vor simţi lipsa. S-au întors cu toţii acasă, la Isus. Sau cel puţin toţi baptiştii din Woodsville. Acum pot să primească împărtăşania direct. Deşi, după părerea mea, Cerul îi va dezamăgi teribil pe baptişti, dacă nu cumva administraţia le va permite accesul la televiziune – sau poate că acolo, sus, s-o fi chemând raiviziune – ca să-i vadă pe Jerry Falwell şi Jack van Impe. Noi, în schimb, organizăm acum un mic ritual păgân de comuniune cu natura. Kojak, nu călca pe faţa de masă! Autocontrolul, nu-l scăpa din vedere niciodată, Kojak. În tot ceea ce întreprinzi, parola ta trebuie să fie „autocontrol”. Eşti de acord să traversăm şi să ne spălăm, domnule Redman?

― Prefer să-mi spui Stu.

― Foarte bine, aşa voi face.

Se spălară în undele reci şi curate. Stu se simţea fericit, întâlnirea cu acest om anume în acest moment anume i se părea lucrul cel mai bun ce i se putea întâmpla. În aval faţă de ei, Kojak se zbenguia în apă, apoi se năpusti în pădure, lătrând bucuros. Stârni un fazan de pădure: Stu îl urmări cum ţâşneşte din desiş şi, oarecum surprins de propria lui