Icrele negre nu-l impresionară – aveau gust de gelatină rece de peşte —, dar Bateman mai avea şi un cârnat piperat, un salam, două cutii de sardele, nişte mere puţin cam mălăieţe şi o cutie mare de smochine în ciocolată Keebler. Smochinele fac bine la maţe, îi explicase Bateman. Digestia nu-i dăduse bătaie de cap lui Stu de când scăpase de la Stovington şi începuse să meargă pe jos, dar, pentru că se dădea în vânt după ciocolata cu smochine, mâncă vreo şase batoane. De fapt, înghiţise cantităţi uriaşe din toate felurile.

În timpul mesei – în care pâinea fusese înlocuită în bună măsură cu saleuri Saltines – Bateman îi povesti lui Stu că fusese profesor asistent de sociologie la Woodsville Community College. Woodsville, îi explică el, era un orăşel („faimos graţie colegiului comunităţii şi celor patru benzinării”) aflat la zece kilometri mai încolo, pe aceeaşi şosea. Soţia lui murise cu zece ani în urmă. Copii nu avuseseră. Majoritatea colegilor nu-l agreaseră, iar el le răspunsese, din inimă, cu absolut aceeaşi monedă.

― După părerea lor, eram nebun. Faptul că există mari şanse să fi avut dreptate n-a avut darul să contribuie la ameliorarea relaţiilor noastre.

Epidemia de gripă o acceptase calm, pentru că în sfârşit avea ocazia să se retragă şi să se ocupe doar de pictură, ceea ce-şi dorise dintotdeauna.

Împărţi desertul (un tort Sara Lee) şi-i întinse lui Stu porţia pe o farfurie din carton, zicându-i:

― Sunt un pictor îngrozitor, absolut îngrozitor, dar mă mângâi cu gândul că acum, în iulie, nu există nimeni pe pământ care să deseneze peisaje mai bune decât Glendon Pequod Bateman, B.A., M.A., M.F.A. Chiar dacă o fi o satisfacţie ieftină, e a mea şi doar a mea.

― Kojak a fost câinele tău şi înainte?

― Nu... asta ar fi fost o coincidenţă de-a dreptul uimitoare, nu? Cred că a fost al cuiva care locuia în cealaltă parte a oraşului. Îl vedeam din când în când, însă, de vreme ce nu-i cunoşteam numele, mi-am îngăduit să-l botez din nou. Din câte-mi dau seama, nu-l deranjează. Scuză-mă doar o secundă, Stu.

Traversă şoseaua, apoi Stu îl auzi mergând prin râu. Se întoarse curând, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi. Aducea în fiecare mână câte un pachet de câte şase beri Narragansett din care picura apa.

― Ar fi mers mai bine cu mâncarea, dar am uitat, prosteşte.

― Merge foarte bine şi după, îl asigură Stu, luând o cutie din pachet. Mulţumesc.

Scoaseră capacele, trăgând de inele, iar Bateman îşi înălţă cutia:

― În cinstea noastră, Stu. Şi să avem parte de zile fericite, de mulţumire de cuget şi, dacă se poate, de niciun fel de dureri de şale.

― Amin.

Ciocniră recipientele din tablă şi băură. Lui Stu îi trecu prin minte că berea nu i se păruse niciodată mai gustoasă ca acum şi că, probabil, nu va mai trăi niciodată aceeaşi senzaţie.

― Nu eşti prea darnic cu vorbele, îi spuse Bateman. Sper că nu-ţi las impresia că aş dansa, ca să zic aşa, pe mormântul omenirii.

― Nu.

― Sunt pornit de mult împotriva lumii. Asta o recunosc deschis. În ultimul sfert al secolului douăzeci, lumea a avut, din punctul meu de vedere, cel puţin, farmecul unui bărbat de optzeci de ani care moare de cancer la colon. Se spune că ar fi vorba de o indispoziţie care afectează toate popoarele occidentale atunci când secolul – oricare secol, adică – se apropie de sfârşit, întotdeauna ne-am înfăşurat în vălurile de doliu şi am început să ne tânguim bezmetic, vai ţie, Ierusalime... sau Cleveland, după cum o cere situaţia. Tarantismul s-a dezlănţuit în ultima parte a secolului al XV-lea. Ciuma bubonică – sau neagră – a decimat Europa către sfârşitul celui de-al XIV-lea. Tusea convulsivă pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, cât despre primele epidemii de gripă, aproape de capătul celui de-al XIX-lea. Ne-am obişnuit atât de mult cu ideea de gripă – ni se pare aproape identică cu răceala comună, greşesc? – încât nimeni, în afară de istorici, nu pare să cunoască faptul că acum o sută de ani nici nu exista.

Bateman continuă după o pauză:

― În ultimele trei decenii ale secolelor apar maniacii mistici, care-ţi demonstrează, cu fapte şi cifre, că a început, în sfârşit, războiul Armaghedonului. Bineînţeles, asemenea personaje există întotdeauna, dar spre sfârşit de secol numărul lor pare să sporească... şi sunt luaţi în serios de foarte mulţi oameni. Se ivesc monştrii. Hunul Attila, Genghis Han, Jack Spintecătorul, Lizzie Borden. Charles Manson, Richard Speck şi Ted Bundy în vremurile noastre, dacă vrei. Gânditori cu mai multă fantezie decât mine şi-au exprimat opinia că Omul Occidental are din când în când nevoie de un purgativ cât se poate de puternic, de o clismă, iar asta se întâmplă la capătul secolului, ca să poată intra în noul secol curat şi plin de optimism. Iar în cazul de faţă, ni s-a servit o superclismă, dar dacă te gândeşti mai serios, lucrurile se leagă foarte bine. De data asta, nu ne apropiem doar de un centenar. Suntem aproape de un nou mileniu.

Bateman se opri şi căzu pe gânduri.

― Dacă stau şi cuget mai bine la chestia asta, dansez cu adevărat pe mormântul omenirii. Mai vrei o bere?

Stu luă o cutie, chibzuind la cele auzite.

― Nu e chiar sfârşitul sfârşitului, spuse el în cele din urmă. Eu, cel puţin, nu cred asta. E doar o... întrerupere.

― Sună potrivit, bine spus. Mă întorc la pictura mea, dacă nu te superi.

― Foarte bine.

― Ai mai văzut alţi câini? se interesă Bateman, privindu-l pe Kojak cum traversa şoseaua, ţopăind voios.

― Nu.

― Nici eu. Tu eşti singura fiinţă omenească pe care am întâlnit-o, în schimb Kojak pare a fi chiar unic.

― Dacă trăieşte el, înseamnă că mai trăiesc şi alţii.

― Nu mi se pare o deducţie ştiinţifică, îl contrazise Bateman cu blândeţe. Ce fel de american eşti tu? Arată-mi măcar un singur alt câine – preferabil, o căţea – şi voi accepta teza ta că mai există şi un al treilea, undeva. Dar nu-mi arăta unul singur, postulând că ar exista şi un al doilea. Aşa nu ţine.

― Am văzut vaci, spuse Stu,