― Vaci, da, şi cerbi. În schimb, toţi caii au murit.

Stu, care văzuse mai mulţi cai morţi în drumul lui, uneori şi vaci care păşteau nu departe de cadavrele lor umflate, se arătă a fi de acord:

― Să ştii c-ai dreptate. Oare cum se explică asta?

― Habar n-am. Noi toţi respirăm cam în acelaşi fel, iar boala pare să fie de natură respiratorie, în primul rând. Dar, mă întreb, oare nu există şi vreun alt factor? Oamenii, câinii şi caii se molipsesc. Vacile şi cerbii, nu. Şobolanii au fost şi ei afectaţi o vreme, dar acum par să-şi fi revenit, spuse Bateman, amestecându-şi nepăsător culorile pe paletă. Pisici sunt peste tot, o adevărată pacoste şi, din câte-mi dau seama, insectelor le merge la fel de bine ca de obicei. Desigur, micii paşi greşiţi – les faux pas – ai omenirii nu le afectează decât rareori – iar gândul că un ţânţar ar putea să facă gripă mi se pare cu mult prea ridicol... Nimic din toate astea nu pare să aibă vreun sens, la prima vedere. Nebunie curată!

― Chiar aşa.

Stu desfăcu încă o bere, simţind cum îl cuprinde o toropeală plăcută.

― Există şansa să asistăm la nişte mutaţii foarte interesante în ecologie, continuă Bateman, comiţând în acelaşi timp oribila eroare de a încerca să-l cuprindă şi pe Kojak în pictura lui. Mai rămâne de văzut dacă homo sapiens va mai fi în măsură să se reproducă după cele ce s-au petrecut – chiar sunt foarte curios să văd ce se va întâmpla —, dar cel puţin putem să ne strângem şi să încercăm. Dar oare îşi va găsi şi Kojak o parteneră? Îi este dat şi lui să devină un tată mândru?

― Doamne, mă bate gândul că nu.

Bateman se ridică în picioare, lăsă paleta pe taburetul de pian şi-şi luă o bere.

― Cred că ai dreptate. Probabil că mai există alţi oameni, alţi câini, alţi cai. Dar multe dintre animale ar putea muri fără să se mai reproducă. Nu este exclus, desigur, ca unele femele din speciile aflate în primejdie să fi fost însărcinate la apariţia gripei. După cum există şi eventualitatea ca zeci de femei sănătoase din Statele Unite să fie – scuză-mi vorba proastă – cu burta la gură. Numărul altor animale însă ar putea să fi scăzut sub pragul critic, de unde nu mai există cale de salvare a speciei. Dacă scoţi din ecuaţie câinii, cerbii – care par imuni – vor scăpa de sub control. Nu încape îndoială, nu există suficienţi oameni ca să poată stăvili creşterea nemăsurată a populaţiei. Sezonul de vânătoare se amână cu câţiva ani.

― Păi, surplusul de cerbi va muri de inaniţie.

― Nu, nu-i aşa. Nu toţi, nici măcar majoritatea. Şi în niciun caz aici. Nu-mi dau seama ce s-ar putea întâmpla în East Texas, dar în New England, toate grădinile erau cultivate şi creşteau frumos înainte de gripă. Cerbii vor avea de mâncare din belşug anul acesta şi următorul. Chiar şi după aceea, recoltele noastre vor germina în continuare, în stare sălbatică. Cerbii nu vor muri de foame, poate nici şapte ani de aici încolo. Dacă vei trece din nou pe aici, în câţiva ani, Stu, va trebui să-ţi faci loc cu cotul, ca să treci mai departe.

Stu suci chestia asta în minte, pe toate feţele. Într-un târziu, spuse:

― Nu cumva exagerezi?

― În niciun caz intenţionat. S-ar putea să existe un factor sau nişte factori de care n-am ţinut cont, dar, ca să-ţi spun cinstit, nu prea cred. Am putea lua ipoteza mea despre efectele dispariţiei complete sau aproape complete a populaţiei canine asupra populaţiei cervidelor şi să o aplicăm şi la relaţiile dintre alte specii. Pisicile se înmulţesc fără măsură. Asta ce înseamnă? Ei bine, ziceam că şobolanii stăteau cam prost la Bursa Ecologică, după care şi-au revenit. Dacă există suficiente pisici, lucrurile s-ar putea schimba. O lume fără şobolani poate părea foarte bună în primă instanţă, totuşi eu consider că există nişte semne de întrebare.

― La ce anume te-ai gândit când ai spus că rămâne de văzut dacă oamenii mai sunt în măsură să se înmulţească?

― Există două posibilităţi, îi explică Bateman. Cel puţin două, pe care le văd eu acum. Prima este că bebeluşii ar putea să nu fie imuni.

― Adică, vor muri de îndată ce se vor naşte?

― Da, sau poate chiar in utero. Mai există şi o altă posibilitate, mai puţin credibilă, anume ca supergripa să fi avut un efect oarecare de sterilizare asupra noastră, cei care am supravieţuit.

― Asta mi s-ar părea o nebunie.

― Oreionul are acelaşi efect, îi replică Bateman sec.

― Dar dacă mamele copiilor care sunt... se află in utero... dacă mamele sunt imune...

― Da, în anumite situaţii, imunităţile pot fi transmise de la mamă la copil, ca şi sensibilităţile. Dar nu în toate cazurile. Nu poţi vârî mâna în foc. După mine, viitorul copiilor aflaţi acum in utero pare cu totul incert. Mamele lor sunt imune, de acord, dar probabilitatea statistică afirmă că majoritatea taţilor n-au fost şi acum sunt morţi.

― Care este cealaltă posibilitate?

― S-ar putea să ducem noi înşine până la capăt distrugerea speciei, îi răspunse Bateman cu detaşare. Ba chiar consider că este foarte posibil. Nu de la bun început, pentru că suntem prea răspândiţi. Dar omul este un animal gregar, social şi în cele din urmă ne vom aduna chiar şi numai ca să ne putem povesti între noi cum am supravieţuit marelui flagel din 1990. Majoritatea societăţilor în formare sunt ameninţate să devină dictaturi primitive, conduse de mici Cezari, dacă nu avem noroc. Câteva dintre ele s-ar putea să fie nişte comunităţi luminate, democratice. Şi am să-ţi spun exact ce anume condiţii va trebui să îndeplinească o asemenea societate în anii nouăzeci şi la începutul mileniului următor: o comunitate dispunând de suficienţi tehnicieni pentru a reface alimentarea cu energie electrică. Lucru care se poate realiza, ba chiar foarte simplu. Noi nu ne aflăm după un război mondial, când totul a fost pustiit. Utilajele au rămas intacte, aşteptând să apară cineva – persoana potrivită, care să se priceapă să cureţe contactele şi să înlocuiască cele câteva lagăre arse – în stare să le