Stu sorbi din bere şi întrebă:

― Crezi?

― Desigur. Bateman bău şi el o gură de bere, apoi se aplecă spre Stu şi-i zâmbi macabru. Hai să-ţi prezint o situaţie ipotetică, domnule Stuart Redman din East Texas. Să presupunem că avem o comunitate A la Boston şi o comunitate B la Utica. Fiecare ştie de existenţa celeilalte şi cunoaşte şi condiţiile în care vieţuieşte cealaltă comunitate. Societatea A o duce bine. Oamenii locuiesc pe Beacon Hill în lux, pentru că unul dintre ei este, întâmplător, reparator de meserie. Individul ăsta ştie exact atât cât îi este necesar ca să pună din nou în funcţiune centrala electrică ce deserveşte Beacon Hill. De fapt, nu va fi vorba decât de cunoaşterea celor câteva contacte întrerupte atunci când uzina s-a oprit automat. Odată repusă în funcţiune, acţionează aproape total automatizat. Mecanicul îi poate învăţa pe alţi membri ai societăţii A de care pârghii să tragă şi ce indicatoare să urmărească. Turbinele funcţionează pe bază de motorină, din care există câtă vrei, pentru că toată lumea care avea nevoie de ea a dat ortul popii. La Boston curge lapte şi miere, prin urmare. Există căldură cu care să te aperi de frig, lumină la care să poţi citi noaptea, frigidere ca să poţi bea Scotch cu gheaţă, ca un om civilizat. Dacă stai şi te gândeşti, ar fi o viaţă aproape idilică. Poluare nu. Droguri nu. Probleme rasiale nu. Lipsuri nu. Probleme monetare sau de schimb în natură nu, pentru că toate bunurile – chiar dacă nu şi serviciile – sunt la îndemâna oricui şi există cantităţi suficiente pentru a-i ajunge, unei societăţi radical reduse, timp de trei secole. Privind din punct de vedere sociologic, un asemenea grup va căpăta probabil o structură comunală. Aici nu va fi vorba de dictatură. Terenul favorabil al unei dictaturi, acolo unde există lipsuri, nevoi, nesiguranţă, privaţiuni... pur şi simplu nu va exista. În cele din urmă, Bostonul va fi probabil condus din nou de o formă guvernamentală întemeiată pe adunarea consiliului orăşenesc.

Bateman îşi drese glasul şi continuă:

― În schimb comunitatea B, din Utica, se află în situaţia următoare: nimeni nu se pricepe să pună în funcţiune uzina electrică. Toţi tehnicienii au murit. Are să dureze multă vreme până să-şi poată da seama cum să pună treaba pe roate. Între timp, noaptea le este frig (şi vine iarna), mănâncă din conserve, duc o viaţă ca vai de lume. Un om cu mâna de fier preia comanda. Ceilalţi se vor bucura, deoarece sunt derutaţi, bolnavi şi le este frig. Cel mai bine e să ia el hotărârile. Ceea ce şi face. Expediază pe careva la Boston, cu un mesaj. Nu cumva ar fi dispuşi să-l trimită pe tehnicianul lor cel drag la Utica, ca să ajute la repunerea în funcţiune a centralei electrice? Alternativa ar fi o lungă şi periculoasă călătorie spre sud, să păcălească iarna. Ce va face comunitatea A la primirea acestei cereri?

― Îl trimit pe specialist? propuse Stu.

― Pe barba lui Cristos, nu! Este posibil să fie reţinut acolo în pofida voinţei lui, ba chiar mi se pare mai mult decât probabil. În lumea postgripală, know-how-ul tehnologic va înlocui aurul, fiind considerat mijlocul de schimb perfect. Din acest punct de vedere, societatea A este bogată şi B săracă. Ce va face atunci societatea B?

― Presupun că o vor lua către sud, zise Stu, apoi rânji. Poate chiar până în East Texas.

― Poate. Dar este posibil şi să-i ameninţe pe locuitorii din Boston cu un focos nuclear.

― Corect. Nu pot să-şi pună în funcţiune centrala electrică, în schimb ar şti suficient cât să lanseze o rachetă spre Beantown{5}.

― Dacă m-aş ocupa eu de asta, nu mi-aş bate capul cu o rachetă. M-aş strădui să demontez focosul, apoi l-aş sui într-o camionetă şi-aş porni spre Boston. Crezi că ar merge?

― N-am nici cea mai mică idee! mărturisi Stu.

― Chiar dacă n-ar fi posibilă varianta asta, există suficiente arme convenţionale în jur. Asta e figura. Peste tot zace ce vrei şi ce nu vrei, aşteptând să apară cineva şi să ia. Iar dacă ambele comunităţi, A şi B, posedă tehnicieni, s-ar putea să ajungă la un conflict nuclear de modă veche, din cauze religioase, teritoriale, sau din cauza cine ştie căror diferende ideologice mizerabile. Gândeşte-te numai, în locul a şase sau şapte puteri nucleare mondiale, s-ar putea să ne trezim cu vreo şaizeci sau şaptezeci doar aici, în zona continentală a Statelor Unite. Iar dacă situaţia ar fi diferită, sunt convins că s-ar isca lupte cu bolovani şi măciuci cu ţepi. Cert este că vechii soldaţi au dispărut, lăsând în urma lor jucăriile. Mi se pare un lucru sinistru, mai ales după ce s-au petrecut atâtea alte fapte sinistre... dar mi-e teamă că este perfect posibil.

Se lăsă tăcerea. De departe, din adâncul pădurii, sosea până la ei lătratul lui Kojak. Ziua trecuse dincolo de cumpăna amiezii.

― Ştii, zise Bateman, eu sunt om vesel, de felul meu. Poate din cauză că mă mulţumesc cu puţin. Din pricina asta, mi-am atras mari antipatii. Am defectele mele: vorbesc prea mult, după cum ai auzit, sunt un pictor înfiorător, după cum ai văzut, şi am fost teribil de neglijent cu banii. Câteodată, ultimele trei zile înainte de plata salariului mâncam doar sendvişuri cu unt de arahide, iar la Woodsville mă cunoştea toată lumea ca pe un cal breaz pentru că deschideam conturi de economii pe care le lichidam după nici o săptămână. Dar niciodată nu m-am lăsat doborât de lucrurile acestea, Stu. Excentric, dar vesel, ăsta sunt eu. Singura pacoste în viaţa mea au fost visele. Încă de când eram copil, m-au chinuit vise nemaipomenit de intense. Multe dintre ele sunt rele. Când eram mai mic, mă pândeau uriaşi ascunşi pe sub poduri, care mă apucau de picior, sau vrăjitoare care mă transformau într-o pasăre... iar eu căscăm gura, ca să urlu, dar de ieşit din gura mea, nu ieşea decât un şir de croncănituri. Tu visezi vreodată urât, Stu?

― Câteodată.

Îşi aduse