aminte de Elder şi cum îl urmărea, clătinându-se, în coşmarurile lui, de coridoarele ce nu se sfârşeau niciodată, ci doar coteau haotic, luminate de recile lămpi fluorescente şi străbătute de ecouri.

― Atunci înţelegi. În adolescenţă, am avut şi eu obişnuitele vise erotice, atât din cele umede, cât şi uscate, dar peste ele se suprapuneau uneori imagini în care fata cu care mă găseam se transforma într-o broască-râioasă, într-un şarpe, sau chiar într-un cadavru intrat în putrefacţie. Când am crescut, am început să am vise în care sufeream eşecuri, înjosiri, infernale morţi prin sinucidere sau accidente. Cel mai des revenea un vis în care eram strivit încet, sub elevatorul dintr-o benzinărie. Din câte presupun, nişte simple permutări ale viselor cu uriaşi. Cred că acest soi de vise nu reprezintă, decât un simplu vomitiv psihologic, iar oamenii care le visează sunt mai degrabă binecuvântaţi.

― Dacă scapi de ele, înseamnă că nu se adună.

― Ai dreptate. Există tot felul de interpretări ale viselor, aceea a lui Freud fiind cea mai cunoscută, dar părerea mea este că ele servesc în cea mai mare parte unei funcţii eliminatorii simple – că visele reprezintă modul în care psihicul scapă, din când în când, de reziduuri. Şi că oamenii care nu visează – sau visează în aşa fel încât nu-şi aduc aminte ce-au visat decât foarte rar – sunt constipaţi mental, într-un fel sau altul. Dacă stai şi te gândeşti, singura compensaţie practică a unui coşmar este faptul că te trezeşti şi-ţi dai seama că n-a fost decât un vis.

Stu zâmbi.

― În ultima vreme însă, am un vis extrem de rău. El revine mereu, ca şi cel cu strivitul sub elevator, dar prin comparaţie, visul celălalt pare absolut nevinovat. Nu se poate compara cu niciun alt vis pe care l-am avut şi totuşi, într-un fel, seamănă cu toate. Ca şi cum... ca şi cum ar fi un summum al tuturor viselor rele. Iar când mă trezesc, mă simt şi eu rău, ca şi cum n-ar fi fost un vis, ci o viziune. Ştiu cât de nebuneşte sună totul.

― Despre ce e vorba?

― Despre un bărbat, îi spuse Bateman liniştit. Sau cel puţin aşa cred, că este un bărbat. Stă pe acoperişul unei clădiri înalte sau poate pe vârful unei stânci. Indiferent ce-o fi, este atât de înaltă, încât miile de metri înălţime dintre ea şi pământ se pierd în ceţuri. Se apropie apusul soarelui, dar omul se uită în direcţia opusă, către răsărit. Uneori aş zice că poartă bluejeanşi şi o jachetă din doc, dar cel mai adesea se arată într-o mantie cu glugă. Faţa nu i-o pot distinge niciodată, în schimb îi văd ochii cei roşii. Şi am sentimentul că mă caută pe mine – şi că mai devreme sau mai târziu mă va găsi sau voi fi silit să mă duc la el... şi că acesta va fi sfârşitul meu. Atunci încerc să ţip şi...

Lăsă cuvintele în suspensie, ridicând din umeri, puţin jenat.

― Atunci te trezeşti?

― Da.

Kojak se întoarse tropăind, iar Bateman îl mângâie în timp ce câinele termina din farfuria lui de aluminiu ceea ce mai rămăsese din tort.

― Ei, nu-i decât un vis, reluă Bateman. Se ridică în picioare, tresărind când îşi auzi genunchii pocnind. Dacă aş fi supus unui studiu psihanalitic, medicul respectiv ar susţine că visul exprimă teama mea inconştientă de un lider sau de nişte lideri care să ia toată porcăria de la început. Poate o teamă de tehnologie în general. Pentru că sunt ferm convins că toate societăţile noi ce vor apărea, cel puţin în Occident, se vor baza pe tehnologie. Nici n-ar fi neapărat nevoie să se întâmple astfel, dar, din păcate, suntem prinşi ca într-o cursă. Ei nu-şi vor aduce aminte – sau vor refuza să-şi aducă aminte – în ce situaţie ajunseserăm, din propria noastră vină. Râurile murdare, gaura din stratul de ozon, bomba atomică, poluarea atmosferică. Tot ce-şi vor aminti este că, odată ca niciodată, le era cald noaptea fără prea mare efort din partea lor. Vezi, pe lângă toate celelalte defecte ale mele, sunt şi un ludit. Dar visul acesta... mă torturează, Stu.

Stu nu scoase nicio vorbă.

― Gata, vreau să mă întorc, zise Bateman pe neaşteptate. Oricum, sunt pe jumătate beat şi cred că vine o furtună în după-amiaza asta.

Se duse într-o parte a poienii, de unde se întoarse, peste câteva momente, cu o roabă. Înşurubă scaunul pentru pian, îl puse înăuntru, la fel şi paleta şi răcitorul pentru picnicuri şi, peste toate celelalte, aşeză şi şevaletul, în echilibru instabil.

― Ai cărat toate astea tot drumul până aici? se miră Stu.

― Am împins roaba până ce am văzut un loc pe care am dorit să-l pictez. În fiecare zi pornesc în altă direcţie. E un exerciţiu foarte sănătos. Dacă tot mergi spre răsărit, ce-ar fi să vii cu mine la Woodsville şi să-ţi petreci noaptea la mine acasă? Putem să ducem roaba pe rând, iar în râu mai am încă un pachet de şase beri, puse la rece. Nici n-o să simţim drumul până acasă.

― De acord, spuse Stu.

― Eşti un om de treabă. Probabil că am să vorbesc tot timpul, până ajungem. East Texas, te afli pe domeniul Profesorului Limbut. Când te plictisesc, te rog să-mi spui să-mi ţin gura. N-am să mă simt jignit.

― Îmi place să ascult.

― Înseamnă că eşti unul dintre aleşii Domnului. Hai să pornim.

O luară pe 302, împingând pe rând roaba, în timp ce celălalt bea din bere. Indiferent în care dintre aceste posturi se găsea, Bateman vorbea, ţinea un monolog nesfârşit, sărind de la un subiect la altul fără pauză. Kojak sălta alături de ei. Stu asculta o vreme, apoi gândurile lui o luau razna, urmând propriile lor tangente, după care devenea din nou atent. Era neliniştit din cauza tabloului zugrăvit de Bateman, cu sute de mici enclave umane, unele cu caracter militarist, convieţuind într-o ţară în care mii de arme de distrugere în masă fuseseră lăsate la îndemâna oricui, presărate peste tot ca nişte cuburi uitate de un copil neglijent. Ciudat însă, gândurile lui se întorceau mereu la visul lui Glen Bateman, la omul fără faţă căţărat pe acoperişul unei clădiri înalte