Se trezi puţin înainte de miezul nopţii, scăldat în sudoare, temându-se că ţipase. Dar respiraţia lui Glen Bateman, care dormea în camera vecină, era regulată şi calmă, vădit netulburată, iar pe Kojak îl vedea aţipit în hol, cu capul pe labe. Amănuntele se vedeau cu atâta limpezime în lumina crudă a lunii, încât totul căpătase un aer suprarealist.

Se trezise ridicat în coate, iar acum se lăsă pe spate pe cearşaful ud şi-şi ridică un braţ în dreptul ochilor, încercând, fără succes, să nu-şi amintească visul.

Se afla, încă o dată, la Stovington. Elder era mort. Toată lumea murise. Clădirea întreagă se transformase într-un mormânt bântuit de ecouri. Doar el rămăsese în viaţă, şi nu izbutea să găsească ieşirea. La început, încercă să-şi stăpânească teama. Mergi, nu trebuie să fugi, îşi repeta el mereu, dar în curând avea să fie nevoit să gonească. Paşii lui deveneau tot mai repezi, iar nevoia de a privi peste umăr – ca să se asigure că din spate nu venea decât efectul ecoului – devenea tot mai greu de controlat.

Trecea prin dreptul uşilor închise ale birourilor, cu nume scrise în negru pe suprafaţa albă ca laptele a geamurilor jivrate. Prin dreptul unei brancarde răsturnate. Pe lângă trupul unei asistente, cu fusta albă ridicată până la coapse, cu faţa înnegrită şi strâmbă, holbându-se către luminile fluorescente albe şi reci din tavan, asemănătoare unor tăviţe pentru cuburi de gheaţă, aşezate invers.

În cele din urmă, o rupse la fugă.

Repede, tot mai repede, uşile defilând tot mai iute pe lângă el, picioarele lui izbind linoleumul. Săgeţi portocalii scurgându-se pe pereţii imaculaţi. Semne. La început, totul părea în ordine: RADIOLOGIE şi CORIDORUL B SPRE LABORATOARE şi ACCESUL INTERZIS DINCOLO DE ACEST PUNCT CELOR CE NU POSEDĂ UN PERMIS VALABIL. Atunci se pomeni într-o cu totul altă parte a complexului, pe care n-o văzuse niciodată şi nici nu i-ar fi fost îngăduit s-o vadă. Vopseaua de pe aceşti pereţi începuse să se cojească şi să cadă. Unele lămpi fluorescente erau aprinse; altele bâzâiau ca nişte muşte prinse în plasă. O parte dintre geamurile jivrate ale uşilor erau ciobite, iar prin spărturi văzuse mobilier distrus şi trupuri surprinse de moarte în cele mai contorsionate poziţii. Sânge peste tot. Oamenii aceştia nu muriseră din cauza gripei. Oamenii aceştia fuseseră ucişi. Corpurile lor fuseseră înjunghiate, împuşcate sau lovite cu bâte, judecând după urmele oribile. Ochii lor ieşiţi din orbite se holbau în gol.

Se năpusti pe o scară rulantă blocată, coborând într-un tunel lung şi întunecos, îmbrăcat în plăci de faianţă. La celălalt capăt, întâlni alte birouri, dar, de această dată, uşile lor fuseseră vopsite în negru, de sus până jos. Săgeţile indicatoare erau de un roşu-aprins. Lămpile fluorescente bâzâiau şi pâlpâiau. Pe indicatoare se putea citi PE AICI SE AJUNGE LA URNELE DE COBALT, ARME LASER, RACHETE SIDEWINDER şi CAMERA EPIDEMIILOR. Apoi, oftând de uşurare, descoperi o săgeată ce indica un ocol de nouăzeci de grade, cu text format dintr-un singur cuvânt binecuvântat: IEŞIRE.

Dădu colţul şi descoperi uşa deschisă. Dincolo de ea se întindea noaptea dulce şi parfumată. Se năpusti spre uşă, dar chiar în momentul acela, blocându-i calea, se arătă un bărbat în bluejeanşi şi jachetă de doc. Stu încremeni, iar strigătul i se opri în gât, ca un fier ruginit. Când omul intră în raza pâlpâitoare de lumină a lămpilor, Stu remarcă umbra neagră şi rece din locul unde ar fi trebuit să i se vadă faţa: pata întunecată era punctată de doi ochi roşii şi neînsufleţiţi. Suflet nu exista, în schimb răzbătea o undă de simţ al umorului. Da, chiar asta se vedea: un soi de veselie jucăuşă şi dementă.

Omul cel întunecat întinse mâinile, iar Stu văzu că din ele picura sânge.

― Cerul şi pământul, se auzi şoptit dinspre locul gol, unde ar fi trebuit să fie faţa. Tot cerul şi pământul.

Stu se trezi.

Kojak începu acum să se tânguie şi să mârâie încet în culcuşul lui. Labele îi tresăriră în somn şi Stu îşi spuse că până şi câinii aveau vise. Visele erau un lucru perfect natural, chiar şi coşmarurile, din când în când.

Cu toate acestea, rămase treaz multă vreme, înainte de a reuşi să adoarmă la loc.

În timp ce epidemia de gripă se potolea, se iscă o a doua epidemie, care nu dură decât vreo două săptămâni. Aceasta a avut un efect mai puternic în societăţile tehnologice, ca Statele Unite, şi mai redus în ţările subdezvoltate, ca Peru sau Senegal. În Statele Unite, cea de a doua epidemie a secerat circa şaisprezece la sută din supravieţuitorii supergripei. În Peru sau în Senegal, nu mai mult de trei la sută. Cea de a doua epidemie n-a avut un nume, pentru că simptomele au fost extrem de diferite, de la un caz la altul. Un sociolog ca Glen Bateman ar fi putut s-o numească „moarte naturală” sau „lovitura din camera de gardă”. În sens strict darwinist, a fost seria finală – cea mai crudă dintre toate, ar fi putut zice unii.

Sam Tauber avea cinci ani şi jumătate. Maică-sa murise în 24 iunie la General Hospital din Murfreesboro, Georgia. Pe 25 se stinseseră tatăl şi sora lui mai mică, April, în vârstă de doi ani. La 27 iunie murise şi fratele lui mai mare, Mike, iar lui Sam nu-i rămăsese decât să se descurce de capul lui.

Sam se afla în stare de şoc încă de la decesul mamei. Umbla fără ţintă pe străzile din Murfreesboro, mâncând atunci când i se făcea foame şi plângând uneori. După o vreme încetă să mai plângă, pentru că plânsul nu-i servea la nimic. Nu-i aducea înapoi pe ceilalţi oameni. Noaptea, somnul îi era tulburat de coşmaruri, în care tata, April şi Mike mureau de nenumărate ori, cu feţele negre şi umflate, scoţând din gât un hârâit înfiorător şi sufocându-se din cauza propriei lor flegme.

La ora 9.45 în dimineaţa de 2 iulie, Sam se rătăci într-un teren cu muri sălbatici, în spatele casei lui Hattie Reynolds. Buimăcit