şi cu ochii aţintiţi în gol, mersese printre tufele de mur mari aproape de două ori cât el, culegând fructele şi mâncându-le, până când buzele şi bărbia i se învineţiseră. Ţepii i se agăţau de haine şi uneori de piele, dar el aproape că nu băga de seamă. Albinele bâzâiau adormitor în jurul lui. Nu apucă să vadă capacul vechi, putrezit, îngropat pe jumătate în iarba înaltă şi plantele târâtoare. Lemnul cedă sub greutatea lui şi se crăpă cu zgomot, iar Sam plonjă cei şase metri prin puţul săpat în piatră până la fundul uscat, unde îşi fractură ambele picioare. Muri peste douăzeci şi patru de ore, în egală măsură din cauza fricii şi suferinţei, cât şi a şocului, foamei şi deshidratării.

 

Irma Fayette locuia la Lodi, California. Era o tânără în vârstă de douăzeci şi şase de ani, virgină, care avea o teamă morbidă de viol. Viaţa ei se transformase într-un nesfârşit coşmar după 23 iunie, când se dezlănţuise jaful în oraş, unde nu mai exista poliţie ca să-l stăvilească. Irma avea o casă mică, pe o stradă laterală; aici locuise împreună cu mama ei, până în 1985, când aceasta murise, în urma unui atac de apoplexie. Când începuseră jaful şi împuşcăturile şi urletele înfiorătoare ale bărbaţilor beţi care străbăteau în sus şi în jos străzile din centru călare pe motociclete, Irma încuiase toate uşile, apoi se ascunsese în camera de rezervă de la parter. Începând de atunci, se strecura din când în când la etaj, tăcută ca un şoricel, ca să-şi ia ceva de mâncare sau ca să meargă la toaletă.

Irmei nu-i plăceau oamenii. Dacă toată lumea de pe pământ ar fi murit, ea ar fi fost absolut fericită. Dar nu-i fusese dat să se întâmple astfel. Chiar ieri, când începuse să spere, cu prudenţă, că în Lodi nu mai rămăsese nimeni în afara ei, îl văzuse pe un beţivan şi un bădăran, un hipiot îmbrăcat într-un tricou pe care scria AM RENUNŢAT LA SEX ŞI LA BĂUTURĂ – AU FOST CELE MAI TERIBILE 20 DE MINUTE DIN VIAŢA MEA, bântuind pe stradă cu o sticlă de whisky în mână. Avea părul lung şi blond, revărsat ca o cascadă de sub şapcă până pe umeri. În centura pantalonilor strâmţi purta un pistol. Irma îl urmărise de după perdeaua de la dormitor până ce dispăruse din vedere, apoi fugise la parter şi se baricadase în camera de rezervă, ca şi cum ar fi ieşit de sub stăpânirea unei vrăji.

Nu muriseră toţi. Dacă văzuse cu ochii ei un hipiot, înseamnă că mai existau şi alţii. Că întreaga tagmă practica violul, nu avea îndoieli. Aveau s-o violeze şi pe ea. Mai devreme sau mai târziu urmau s-o găsească şi s-o violeze.

În această dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, se strecurase în podul casei, unde puţinele bunuri ale tatălui ei erau păstrate în cutii de carton. Părintele ei fusese marinar pe vase comerciale. O părăsise pe mama Irmei pe la sfârşitul anilor şaizeci. Maică-sa îi povestise Irmei toate amănuntele. Fusese absolut cinstită. Taică-su fusese o bestie care se îmbăta şi apoi voia să o violeze. Aşa procedau toţi. Când te căsătoreşti, asta îi dă dreptul bărbatului să te violeze ori de câte ori are poftă. Chiar şi ziua în amiaza mare. Mama Irmei rezuma întotdeauna dezertarea soţului ei în doar trei cuvinte, pe care Irma era dispusă să le aplice în cazul morţii aproape fiecărui bărbat, femei sau copil de pe faţa pământului: „Nicio pagubă.”

Majoritatea cutiilor nu conţineau decât nimicuri ieftine, cumpărate prin porturi străine – Souvenir of Hong Kong, Souvenir of Saigon, Souvenir of Copenhagen. Exista şi un album cu fotografii. Majoritatea îl înfăţişau pe tatăl ei pe navă, uneori zâmbind spre aparatul de fotografiat, cu braţul petrecut pe după umerii unor alte bestii asemenea lui. Ei bine, probabil boala ce fusese denumită aici Captain Trips îl ajunsese şi pe el în locul în care fugise. Nicio pagubă.

Dar mai exista şi o casetă de lemn, prinsă în minuscule balamale din aur, iar în casetă era o armă. Un pistol calibru 45. Stătea pe un culcuş de catifea roşie, iar într-un compartiment secret de sub catifeaua roşie se găseau nişte cartuşe. Nişte cartuşe înverzite, părând acoperite cu muşchi, dar Irma spera că vor funcţiona cum se cuvine. Cartuşele erau din metal. Nu se stricau, ca laptele sau ca brânza.

Încărcă arma la lumina unicului bec acoperit cu pânze de păianjen din pod, pe urmă coborî şi-şi luă micul dejun ca oamenii, la masa ei din bucătărie. Nu avea de gând să se mai ascundă ca un şoarece în gaură. Era înarmată. Violatorii să facă bine să se ferească din calea ei.

După-amiază, ieşi pe veranda din faţă ca să citească. Cartea ei se intitula Diavolul trăieşte şi se simte bine pe Planeta Pământ. Găsise în ea lucruri crunte, dar şi vesele. Păcătoşii şi nerecunoscătorii fuseseră răsplătiţi după cum meritau, exact aşa cum scria în carte că are să se întâmple. Se stinseseră cu toţii. Cu excepţia câtorva hipioţi violatori, cu care spera să se poată răfui chiar ea. Stătea cu pistolul pregătit alături.

La ora 2, bărbatul cu plete blonde se întoarse. Era în asemenea hal de beat, încât de-abia se mai ţinea pe picioare. O văzu pe Irina şi se lumină la faţă, gândindu-se, fără îndoială, cât de norocos fusese să descopere, în cele din urmă, o „fofoloancă”.

― Hei, scumpo! strigă el. N-am mai rămas decât noi doi pe lume! Cât crezi tu...

Apoi groaza i se întipări pe faţă, văzând-o pe Irma cum lasă cartea jos şi ridică pistolul.

― Hei, ascultă-mă, lasă chestia aia jos... e încărcat? Hei!...

Irma apăsă trăgaciul. Pistolul explodă, omorând-o pe loc. Nicio pagubă.

 

George McDougall locuia în Nyack, New York. Fusese profesor de matematică în liceu, specializat şi în recuperarea elevilor rămaşi în urmă. El şi soţia lui fuseseră catolici practicanţi, iar Harriett McDougall îi născuse unsprezece copii, nouă băieţi şi două fete. Între 22 iunie, când murise fiul lui, Jeff, în vârstă de nouă ani, din cauza a ceea ce în momentul respectiv era diagnosticat drept „pneumonie pe fond gripal” şi 29 iunie, când