se stinsese Patricia, fiica lui de şaisprezece ani (care, vai, Doamne, fusese atât de tânără şi de frumoasă), de ceea ce toată lumea – adică cei care mai rămăseseră în viaţă – numea acum Gât-Gros, asistase la trecerea în nefiinţă a celor doisprezece oameni la care ţinea cel mai mult, în timp ce el rămăsese sănătos şi continuase să se simtă perfect. Obişnuia să facă bancuri, la şcoală, pe seama faptului că nu era în stare să-şi amintească numele tuturor copiilor lui, dar ordinea în care ei dispăruseră i se întipărise în memorie: Jeff pe 22, Marty şi Helen pe 23, soţia lui, Harriett, Bill şi George Jr., Robert şi Stan pe 24, Richard în 25, Danny pe 27, Frank, cel de trei ani, pe 28, şi, în cele din urmă, şi Pat – a cărei stare păruse că se ameliorează, până în ultima clipă.

George era convins că nu va scăpa cu mintea întreagă.

Începuse să facă jogging cu zece ani în urmă, sfătuit fiind de doctorul lui. Nu jucase tenis sau handbal, plătea un copil (unul dintr-ai lui, bineînţeles) să taie gazonul şi de obicei mergea cu maşina chiar şi numai până la magazinul din colţ, când îl trimitea Harriett după pâine. Te-ai cam îngrăşat, îi spusese doctorul Warner. E ca şi cum ai căra nişte plumb după tine. Nu-ţi face bine la inimă. Încearcă să alergi.

Prin urmare, îşi luase un trening şi începuse să facă jogging în fiecare seară, la început pe distanţe scurte, apoi din ce în ce mai lungi. La început se simţea jenat, convins că vecinii îl trecuseră deja la index, făcându-şi semne şi dându-şi ochii peste cap, dar după o vreme doi tipi cu care nu se ştia decât din vedere şi cu care se saluta atunci când, întâmplător, ieşeau să ude iarba în acelaşi timp, veniră la el şi-l întrebară dacă n-ar putea să alerge împreună cu el – cu cât erau mai mulţi, cu atât creştea şi siguranţa. Între timp, lui George i se alăturaseră cei doi băieţi mai mari ai lui. Curând, joggingul cuprinsese tot cartierul, tradiţia păstrându-se chiar dacă li se alăturau mereu alţi oameni, iar alţii renunţau.

Continua să alerge şi acum, după ce toţi ceilalţi dispăruseră. În fiecare zi. Patru ore. Nu reuşea să scape de ideea că va înnebuni decât atunci când alerga, urmărind numai cadenţa pantofilor de tenis pe trotuar, balansul braţelor şi respiraţia regulată şi iute. Nu putea să se sinucidă, pentru că, fiind catolic, ştia că sinuciderea este un păcat capital şi că Dumnezeu îi lăsase viaţa cu un scop anume. Prin urmare alerga. Ieri făcuse jogging aproape şase ore, până ce i se tăiase respiraţia şi i se făcuse greaţă din cauza epuizării. Avea cincizeci şi unu de ani, nu mai era tânăr, ştia că nu-i face bine să alerge atât de mult, dar gândind dintr-un alt unghi de vedere, mai important pentru el, era unicul lucru care îi părea să mai aibă vreun sens.

În această dimineaţă se trezise în zori, după o noapte în care nu dormise aproape deloc (gândul care i se sucea perpetuu în minte era: Jeff-Marty-Helen-Harriett-Bill-George-Junior-Robert-Stanley-Richard-Danny-Frank-Patty-şi-eu-credeam-că-se-face-bine), şi-şi puse treningul. Ieşi din casă şi începu să alerge pe străzile pustii din Nyack, simţind uneori sub tălpi cioburi, sărind peste un televizor ce zăcea sfărâmat pe asfalt, străbătând cartierele de locuinţe unde toate ferestrele aveau transperantele trase şi pe lângă accidentul acela oribil, cu trei maşini făcute armonică, de pe Main Street.

La început alergă în ritm normal, dar apoi simţi nevoia să fugă tot mai repede, ca să-şi poată lăsa gândurile în urmă. Trecu de la alergarea uşoară la alergare, apoi începu să fugă şi în cele din urmă sprintă – un bărbat de cincizeci şi unu de ani, cu părul încărunţit, într-un trening cenuşiu, cu pantofi albi de tenis, gonind pe străzile pustii ca şi cum l-ar fi urmărit toţi diavolii din iad. La ora 11.15 suferi o tromboză coronariană masivă şi se prăbuşi mort la intersecţia dintre străzile Oak şi Pine, în apropierea unei guri de incendiu. Expresia de pe figura lui aducea foarte mult cu aceea de recunoştinţă.

 

Doamna Eileen Drummond din Clewiston, Florida, se îmbătă foarte rău cu lichior de mentă DeKuyper în după-amiaza de 2 iulie. Dorea să se îmbete, pentru că în starea respectivă uita ce se întâmplase cu familia ei, iar crema de mentă era singurul fel de băutură pe care-l suporta. Descoperise cu o zi în urmă o punguţă cu marijuana în camera băiatului ei de şaisprezece ani şi reuşise să intre în transă, dar starea aceea făcea ca lucrurile să pară şi mai rele. Rămăsese în salon întreaga după-amiază, cuprinsă de buimăceală, plângând deasupra fotografiilor din album.

În această după-amiază, bău o sticlă cu întreaga de cremă de mentă, i se făcu rău şi vomită la baie, apoi se aşeză în pat, îşi aprinse o ţigară, adormi şi arse împreună cu casa, scăpând astfel de gânduri pentru totdeauna. Vântul care se înteţise întinse incendiul peste cea mai mare parte a oraşului. Nicio pagubă.

 

Arthur Stimson locuia la Reno, Nevada. În după-amiaza zilei de 29, după ce înotase în Lake Tahoe, călcase pe un cui ruginit. Rana îi provocase o cangrenă. Îşi puse singur diagnosticul după miros şi încercă să-şi amputeze piciorul. La jumătatea operaţiei leşină şi muri din pricina şocului şi a pierderii de sânge în sala de recepţie a cazinoului lui Toby Harrah, acolo unde încercase să se opereze.

 

La Swanville, Maine, o fetiţă în vârstă de zece ani, Candice Moran, căzu de pe bicicletă şi muri din cauza unei fracturi craniene.

 

Milton Craslow, un fermier din Harding County, New Mexico, fu muşcat de un şarpe cu clopoţei şi muri o jumătate de oră mai târziu.

 

La Milltown, Kentucky, Judy Horton era foarte mulţumită de cum se desfăşuraseră evenimentele. Judy avea şaptesprezece ani şi era frumoasă. Cu doi ani în urmă, comisese două greşeli grave: rămăsese însărcinată şi se lăsase convinsă de părinţii ei să se căsătorească cu cel vinovat, un ochelarist, student în inginerie la universitatea de stat. La cincisprezece ani se simţise măgulită să se întâlnească cu