un tip care mergea la colegiu (chiar dacă nu era decât în primul an), dar nu reuşea să-şi amintească, în ruptul capului, cum de-i permisese lui Waldo – Waldo Horton, ce nume dezgustător – să-şi „facă poftele” cu ea. Şi dacă tot rămăsese borţoasă, de ce tocmai cu el? Judy îi lăsase şi pe Steve Phillips şi pe Mark Collins să-şi „facă poftele” cu ea; ambii erau membri ai echipei de fotbal Milltown High (mai exact Milltown Cougars, luptaţi, luptaţi, luptaţi ca nişte aştri, scumpii noştri alb-albaştri), iar ea ajunsese una dintre şefele galeriei. Dacă n-ar fi apărut scârbosul de Waldo Horton, ar fi ajuns uşor şefa supremă a galeriei, încă din anul ei de juniorat. Întorcându-ne la subiect, oricare dintre cei doi, Steve sau Mark, ar fi fost nişte soţi cu mult mai acceptabili. Amândoi erau laţi în umeri, iar Mark avea plete blonde până la umăr, de te băga în boală. Dar a fost să fie Waldo, a trebuit să fie tocmai Waldo. Nu avea decât să se uite în jurnalul ei şi să facă puţină aritmetică. Iar după ce se născuse şi copilul, nu mai era nevoie nici măcar de asta. Cei doi semănau ca două picături de apă.

Timp de doi ani nesfârşiţi se chinuise cu tot felul de slujbuliţe mizerabile, prin localuri fast-food şi moteluri, în timp ce Waldo mergea la şcoală. Până la urmă, ajunsese să urască şcoala lui Waldo mai mult decât orice pe lumea asta, chiar mai mult decât îl ura pe copil sau pe Waldo însuşi. Dacă-şi dorea atât de tare o familie, de ce nu se ducea la muncă? Ea se săturase. Dar părinţii ei şi ai lui nici să nu audă de aşa ceva. Dacă ar fi fost de capul său, Judy ar fi putut să-l convingă, cu vorbe dulci (l-ar fi făcut să-i promită, înainte de a-l lăsa s-o mângâie, în pat), dar toţi cei patru părinţi îşi vârau tot timpul nasul în toate. Vai, Judy, lucrurile vor merge cu mult mai bine când Waldo va avea o slujbă grasă. Vai, Judy, viaţa ţi s-ar părea cu mult mai roză dacă te-ai duce mai des la biserică. Vai, Judy, înghite-ţi amarul şi zâmbeşte, până ce s-a dus pe gât. Până ce l-ai înghiţit pe tot.

După aceea se ivise supergripa şi rezolvase toate problemele. Părinţii ei muriseră, urmase băieţelul ei, Petie (ceea ce fusese cam trist, dar în câteva zile reuşise să treacă peste durerea ei), apoi muriseră părinţii lui Waldo, după care se stinsese şi soţul ei, în sfârşit, iar ea rămăsese liberă. Gândul că ar putea să piară şi ea nu-i trecuse prin minte nici măcar o clipă.

Locuiseră într-un apartament dintr-un bloc mare şi întortocheat din centrul Milltownului. Una dintre caracteristicile locuinţei, care-l atrăsese pe Waldo (Judy nu avea, bineînţeles, niciun cuvânt de zis), era un imens frigorifer la subsolul clădirii. Se mutaseră în apartament, care se afla la etajul al treilea, în septembrie 1988, şi cine credeţi că trebuia să ducă mereu carnea şi hamburgerii jos, în frigorifer? Aveţi dreptul să ghiciţi din trei încercări. Waldo şi Petie muriseră acasă. În momentul respectiv, nu puteai să beneficiezi de serviciu spitalicesc decât dacă erai barosan, iar morgile erau pline ochi (Judy nu s-ar fi apropiat oricum de asemenea locuri vechi şi sinistre, chiar dacă o plăteai), dar curentul electric funcţiona, încă. Prin urmare, îi dusese în subsol şi-i pusese în frigorifer.

Energia electrică fusese tăiată la Milltown cu trei zile în urmă, dar era încă suficient de răcoare acolo, jos. Judy ştia acest lucru pentru că mergea să se uite la trupurile lor moarte de trei sau patru ori pe zi. Îşi spunea că nu dorea decât să verifice. Ce altceva ar fi putut fi? În niciun caz bucurie răutăcioasă, nu?

Coborî în după-amiaza zilei de 2 iulie şi uită să vâre pana de cauciuc sub uşa congelatorului. Uşa se trânti în urma ei şi se încuie. De-abia atunci remarcă, după ce venise zilnic aici, timp de aproape doi ani, că uşa congelatorului nu avea un sistem de deschidere şi din interior. În acel moment, era prea cald ca să îngheţi, dar nu suficient de rece ca să nu mori de înfometare. Aşa că Judy muri până la urmă în compania fiului şi a soţului ei.

 

Jim Lee din Hattiesburg, Mississippi, făcu legătura tuturor prizelor electrice din casă la un generator cu benzină, după care, încercând să-l pună în funcţiune, se electrocută.

 

Richard Hoggins era un tânăr de culoare care-şi petrecuse întreaga lui viaţă la Detroit, Michigan. De cinci ani căzuse în patima minunatului praf alb pe care-l numea „ieroină”. În timpul epidemiei de supergripă, trecuse printr-o perioadă de totală abstinenţă, pentru că toţi distribuitorii şi drogaţii pe care-i cunoştea el muriseră sau se refugiaseră.

În această după-amiază luminoasă de vară, stătea pe o verandă murdară, bând dintr-o sticlă cu 7-Up cald şi tânjind după o doză cât de mică, pe care să şi-o injecteze sub piele.

Începu să se gândească la Allie McFarlane şi la o chestie pe care o auzise despre Allie pe străzi, chiar înainte să nimerească rahatul în ventilator. Oamenii ziceau că Allie, care era cam pe locul al treilea în Detroit, tocmai primise un transport pe cinste. Era suficient pentru ca toată lumea să se simtă ca-n rai... Nu porcărie din aia căcănie. Alb de China, marfă de cea mai bună calitate.

Richie habar n-avea unde îşi ţinea McFarlane un transport mare, ca acela – şi nici nu era sănătos să ştii prea multe – dar auzise de mai multe ori, pe vremuri, că dacă poliţia avea vreodată ideea să scotocească, pe bază de mandat de percheziţie, casa din Grosse Point pe care o cumpărase Allie pentru un unchi de-al lui, lui Allie, cu siguranţă, i-ar fi putrezit oasele în puşcărie.

Richie se hotărî să tragă o raită până în Grosse Point. Oricum, nu avea de făcut ceva mai bun.

Îşi făcu rost de adresa din Lake Shore Drive a unui anume Erin D. McFarlane din cartea de telefon a Detroitului şi porni într-acolo. Era aproape întuneric când ajunse şi-l dureau picioarele.