În jurul domeniului fusese construit un zid din gresie cenuşie, peste care Richie sări ca o umbră neagră, tăindu-şi mâinile în cioburile încastrate pe culmea zidului. Atunci când sparse un geam ca să poată pătrunde, se declanşă o alarmă, iar el o zbughi peste gazon, străbătând jumătate din peluză înainte de a-şi aduce aminte că nu mai existau poliţişti care să răspundă acestei chemări. Se întoarse, tremurând din toate mădularele şi scăldat în sudoare.

Sursa principală de curent electric nu funcţiona, iar afurisita de căsoaie avea cel puţin douăzeci de camere. Trebuia să aştepte până a doua zi ca să cerceteze locul, iar ca să întoarcă cu fundul în sus toată casa cum se cuvine avea nevoie de cel puţin trei săptămâni. Şi nici nu puteai fi sigur că drogul se află aici. Doamne, Dumnezeule! Richie se simţi cuprins de o disperare bolnavă. Dar cel puţin avea să caute în locurile cele mai probabile.

În baia de la etaj descoperi o duzină de pungi mari din plastic, pline ochi cu praf alb. Se aflau în rezervorul W.C.-ului, ascunzătoare cât se poate de clasică. Richie se holbă la ele, bolnav de poftă, cugetând, ca prin vis, că Allie ungea probabil în dreapta şi în stânga, dacă-şi putea permite să lase o comoară ca asta într-un afurisit de vas de toaletă. Drogul era suficient să-i ajungă unui om şaisprezece secole.

Luă o pungă în dormitorul principal şi o desfăcu peste cearşaf. Mâinile îi tremurau în timp ce-şi scoase instrumentele necesare şi le pregăti. Nici nu-i trecu prin minte să se întrebe cât de pur era praful respectiv. Pe stradă, cea mai tare doză pe care şi-o injectase Richie fusese de doisprezece la sută, şi atunci avusese un somn profund, vecin cu coma. Nici nu mai mişcase. Luase doza şi căzuse ca un sac, din cerul senin în cea mai neagră beznă.

Se injectă deasupra cotului şi împinse pistonul seringii până la capăt. Heroina avea o puritate de aproape nouăzeci şi şase la sută. Efectul pe care îl avu asupra organismului lui fu identic cu acela al unui tren expres: Richie se prăbuşi peste sacul cu heroină, iar praful i se lipi de piepţii cămăşii. Şase minute mai târziu, era mort. Nicio pagubă.

Lloyd Henreid stătea în genunchi. Fredona şi rânjea. Din când în când uita ce fredona, zâmbetul i se veştejea şi scâncea puţin, după care uita că plânge şi continua să fredoneze. Cântecul pe care-l mormăia era „Camptown Races”. Din când în când, în loc să mormăie sau să plângă, cânta încetişor „Duu-da, duu-da”. Blocul de celule era tăcut, cu excepţia mormăitului, suspinelor, a cântatului ocazional şi al zgomotului discret făcut de piciorul de pat mânuit de Lloyd. Se străduia să întoarcă trupul lui Trask, ca să poată ajunge la piciorul lui. Chelner, te rog să-mi mai aduci o porţie de ciolan pe varză.

Lloyd arăta ca un om pornit să ţină o cură de slăbire radicală. Salopeta de închisoare atârna pe el ca o velă moale. Ultima masă primită în blocul celular fusese prânzul de acum opt zile. Pielea de pe faţa lui Lloyd se întinsese, scoţând în evidenţă fiecare curbă şi unghi ale craniului. Ochii îi străluceau intens. Buzele i se retrăseseră de pe dinţi. Arăta ciudat şi bălţat, din cauza părului, care-i căzuse masiv. Ai fi zis că e nebun.

― Duu-da, duu-da, şopti Lloyd, pescuind cu bucata de fier.

A fost o vreme când habar n-avea de ce se răneşte la degete ca să desfacă afurisitul de picior de la pat. A fost o vreme când credea că ştie ce înseamnă să-ţi fie foame. Foamea lui de atunci nu era decât o mică poftă în comparaţie cu ceea ce simţea acum.

― Să mergi toată noaptea... să mergi toată ziua... duu-da...

Unealta se agăţă de pantalonii lui Trask, în dreptul gambei, apoi se desprinse. Lloyd îşi lăsă capul pe podea şi plânse ca un copil. În spatele său, aruncat indiferent într-un colţ, zăcea scheletul şobolanului pe care-l omorâse în celula lui Trask, pe 29 iunie, adică acum cinci zile. Coada lungă şi rozalie a şobolanului rămăsese încă prinsă de schelet. Lloyd încercase de mai multe ori să-i mănânce şi coada, însă se dovedise prea tare. Aproape toată apa din rezervorul toaletei se terminase. În pofida eforturilor lui de a o păstra, în celulă domnea duhoarea urinei. Urinase pe coridor, ca să nu împută rezerva de apă. În schimb nu fusese nevoie să defecheze – ceea ce era de înţeles, considerând dieta lui radical severă.

Terminase prea repede mâncarea pe care şi-o pusese deoparte. Acum îşi dădea seama de greşeala lui. Sperase să apară cineva. Nu fusese în stare să conceapă că...

Nu avea chef să-l mănânce pe Trask. Gândul de a mânca din Trask i se părea oribil. Chiar cu o noapte în urmă reuşise să plesnească cu papucul de casă un gândac, pe care-l mâncase de viu; îl simţise cum i se zbate cu disperare prin gură, înainte ca dinţii lui să-l reteze în două. De fapt, nici nu fusese atât de rău, de fapt i se păruse mult mai gustos decât şobolanul. Nu, nu voia să-l mănânce pe Trask. Nu voia să se transforme într-un canibal. Aşa cum făcuse şi cu şobolanul. Avea să-l tragă pe Trask mai aproape, ca să fie la îndemână... pentru orice eventualitate. Pentru orice eventualitate. Auzise că omul poate supravieţui multă vreme fără mâncare, dacă avea apă, în schimb. (prea multă apă nu mai e dar acum nu am să mă gândesc la asta acum nu mă gândesc la asta)

Nu-şi dorea să moară. Nu-şi dorea să piară de foame. Avea prea multă ură în el.

Ura crescuse încetul cu încetul, în ultimele trei zile, odată cu foamea. După părerea lui, dacă iepuraşul lui mort ar fi fost în stare să gândească, l-ar fi urât în acelaşi fel (dormea acum foarte mult, iar somnul lui era tulburat de vise în care i se arăta iepurele, cu