trupul umflat, cu blana mătuită, cu viermii mişunându-i în orbitele ochilor şi, mai rele decât toate celelalte, lăbuţele acelea însângerate: când se trezea, îşi privea cu fascinaţie şi groază propriile-i degete). Ura lui Lloyd se coagulase în jurul unui unic concept însoţit de o imagine, şi anume aceea a unei CHEI.

El fusese încuiat. A existat o vreme când ceea ce i se întâmplase i se păruse cinstit. Era unul dintre băieţii răi. Nu dintre cei răi cu adevărat. Poke fusese cu adevărat rău. Fără Poke, n-ar fi comis decât cel mult nişte găinării mărunte. Cu toate astea, o parte din vină se răsfrângea şi asupra lui. Se gândea la Gorgeous George, în Vegas, şi la cei trei oameni din Continentalul alb – în loviturile astea fusese şi el amestecat şi contribuise la dezastru. Prin urmare merita o pedeapsă şi să stea o vreme la pârnaie. Nu era un lucru pentru care să te oferi voluntar, dar odată ce te văzuseşi prins la colţ, nu aveai decât să joci după cum îţi cântau ei. Aşa cum îi zisese şi avocatului, considera că i s-ar cuveni cam douăzeci de ani pentru partea lui de vină din „chermeza ucigaşă în trei state”. În niciun caz scaunul electric, Dumnezeule, nu! Ideea că Lloyd Henreid ar ajunge să călărească fulgerul i se părea... nebunească, de-a dreptul.

În schimb ei aveau CHEIA, asta era toată chestia. Puteau să te încuie şi să facă cu tine tot ce le plăcea.

În ultimele trei zile, Lloyd începuse vag să priceapă puterea simbolică, de talisman, a CHEII. CHEIA era răsplata care te aştepta dacă respectai regulile jocului. Dacă nu te ţineai de ele, puteau să te încuie. Exact ca şi cum ai fi tras cartea Mergi la închisoare din jocul de Monopoly. Nu treci prin punctul de plecare, nu-ţi iei cei două sute de dolari. Cei care erau în posesia CHEII se bucurau şi de anumite privilegii. Puteau să-ţi ia zece, douăzeci sau patruzeci de ani din viaţă. Puteau să angajeze oameni ca Mathers, care să te bată. Ba chiar să-ţi ia viaţa, punându-te în scaunul electric.

Dar faptul că erau deţinători ai CHEII nu le dădea dreptul să plece şi să te lase să mori de foame, în spatele gratiilor. Nu le dădea dreptul să te oblige să mănânci un şobolan mort şi să încerci să bagi în tine umplutura uscată din saltea. Nu le dădea dreptul să te lase într-un loc unde s-ar putea să te vezi silit să-l mănânci pe cel din celula vecină, ca să rămâi în viaţă (asta doar dacă o să fii în stare să pui mâna pe el, adică... duu-da, duu-da).

Există anumite lucruri pe care nu le poţi face oamenilor. Faptul că deţii CHEIA nu-ţi dă dreptul să faci chiar orice. Îl lăsaseră aici să moară de o moarte îngrozitoare, atunci când ar fi putut să-l lase liber. El nu era un câine turbat, în stare să ucidă cu sânge rece prima persoană care-i ieşea în cale, în ciuda celor afirmate de ziare. Înainte de a-l întâlni pe Poke, găinăriile erau lucrul cel mai rău pe care l-ar fi putut comite.

De aceea avea sufletul plin de ură, iar ura îl obliga să trăiască... sau cel puţin să încerce să trăiască. O vreme, i se păruse că ura şi hotărârea de a trăi mai departe erau inutile, pentru că toţi cei ce se aflau în posesia CHEII sucombaseră din cauza gripei. Ei nu mai intrau în raza de acţiune a răzbunării lui. Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce devenea mai flămând, înţelese că gripa nu avea să-i ucidă pe ei. Ci doar pe cei sortiţi să piardă mereu, ca el; avea să-l ucidă pe Mathers, nu însă şi pe ticălosul care-l angajase pe Mathers, pentru că mizerabilul avea CHEIA. Nu avea să-i ucidă pe guvernator sau pe şeful închisorii – gardianul care afirmase că directorul este bolnav fusese un mincinos ordinar, se vedea bine. Nu avea să-i ucidă pe poliţiştii care se ocupau de cei eliberaţi pe cauţiune, pe şerifi ori pe agenţii FBI-ului. Gripa nu avea să-i atingă pe cei care se aflau în posesia CHEII. N-ar fi îndrăznit. Dar Lloyd va reuşi să ajungă până la ei. Dacă îi era dat să iasă de aici, avea să se ocupe de ei cât se poate de atent.

Unealta se agăţă încă o dată în manşeta pantalonilor lui Trask.

― Haide, şopti Lloyd. Haide. Haide la mine... Doamnele din Camptown cântă... cât e ziua de lungă... duu-da.

Cadavrul ţeapăn al lui Trask alunecă încet pe podeaua celulei lui. Nicicând n-a tras un pescar peştele la mal cu mai multă grijă şi viclenie decât Lloyd pe Trask. La un moment dat, pantalonii lui Trask cedară şi Lloyd trebui să-şi ancoreze unealta în alt loc. În cele din urmă, laba piciorului ajunse suficient de aproape ca s-o atingă cu mâna, printre gratii... dacă voia.

― N-am nimic cu tine personal, îi şopti lui Trask, atingându-i piciorul şi mângâindu-l. Nu am nimic cu tine şi n-am să te mănânc, prietene. Numai dacă sunt obligat.

Nici nu-şi dădea seama că salivează.

 

În amurgul care-şi arunca ultimele reflexe cenuşii, Lloyd auzi pe cineva, dar la început sunetul părea atât de îndepărtat şi de straniu – ciocnirea unui metal de un altul – încât crezu că visează. Nu mai era în stare să deosebească foarte bine stările de veghe şi cele de trezie, trecând aproape fără să prindă de veste bariera dintre ele.

Dar pe urmă auzi vocea şi se ridică în pat, cu ochii căscaţi, mari şi strălucitori, pe faţa lui hămesită. Vocea veni plutind de-a lungul coridoarelor cine ştie de unde, din aripa administraţiei, coborând apoi scările spre holurile ce făceau legătura între zona unde se primeau vizitatorii şi blocul central de celule, unde se găsea şi Lloyd. Se strecură apoi senin printre gratiile duble ale uşilor, ajungând în cele din urmă la timpanele lui Lloyd:

― Hooooo-hoooo! E careva pe-acasă?

Fapt straniu, primul gând al lui Lloyd fu acesta: Să nu răspund. Poate că pleacă fără să insiste.

― Nu-i nimeni acasă? O dată, de două ori?... Okay, eu am