ce simte, rămase o clipă trăsnită și masca i se strică. „Bine, zise, atunci eu am plecat.” El, în treacăt, o trimise la origine, în timp ce se aplecă iar și-mi șopti: „Nu lua în seamă! Matilda te iubește, îți spun eu, se făcea foc cînd venea pe la tanti Tasia și cineva spunea așa vreo vorbă despre tine.” „Bine, bine, îi spusei, noapte bună!” „Tasia, strigă Matilda, stai că vin și eu, uite-acum îmi iau fetița și vin…”

Rămăsei nepăsător la acest strigăt, la această chemare. Petea trecu pe lîngă mine cu urîciunea de nevastă-sa fără să-mi spună nimic, iar șeful clanului se opri. Făcu un gest energic în aer, semn de cruce: „Ai înțeles? zise foarte tare, asta e!” Adică să îngrop totul și să-i pun cruce.

Le ascultai pașii pe trotuar. Ai mei erau și ei în picioare, după ce, ca niște stăpîni ai casei, îi conduseseră pînă la ușă pe ceilalți, își dăduseră mîna, își spuseseră la revedere. La revedere? Hm! Nu va mai fi nici o revedere! Gata! Adio! „Matilda, strigai, vino și ia-ți rămas bun de la mama.” „La revedere”, strigă și ea fără să iasă din dormitor, unde nu știu ce făcea. „Măi mamă, zise mama uitîndu-se în sus la mine, tu nu te înțelegi cu muierea asta. Nu-ți pierde vremea, n-are nici un rost…” „Hai, mamă, nu-mi spune lucruri pe care le știu și eu, chiar că n-are nici un rost…”

Matilda ieși totuși, în rochie de oraș (o schimbase pe cea violetă, încheiată la gît, cu care își primise musafirii), își luă la revedere și rămaserăm singuri. În hol zăceau pe jos paharele sparte peste care ea căzuse. Pe masă, cești de cafea cu mucuri de țigări înfipte în zaț (ăsta era nesimțitul de Ion Micu, care nu văzuse sau nu-i păsase că scrumiere se aflau peste tot), sticle de vin goale pe șemineu, pahare cu vin nebăut sau pe jumătate băut… Și Matilda în mijlocul holului cu mîna la gură și capul în jos. Intrigat, mă apropiai. Își înăbușea rîsul. Se uită la mine lung, cu o uluitoare naivitate și perversitate în frumoșii ei ochi verzi. Pufni iar în rîs, chicoti… „Bunicul tău m-a salvat, zise, altfel ne despărțeam… Mi-a zis fă și am înțeles că tot muiere neisprăvită sînt și eu, ca și altele și că pe el nu-l impresionau cuvintele mele…” Mă pomenii cu gîtul înlănțuit. „Nebună mai sînt și eu, zise, și rîse iar; dacă nu te-aș iubi, aș fi stat cuminte ca o curcă! zise ea chicotind mereu, și te-ai fi plictisit…” Mirosea însă puternic a vin și corpul ei parcă frigea. Îi pusei mîna la gît. Avea febră mare. „Și Tasia, ce ți-a zis? Dar Artimon?” Chicoti iar, apoi izbucni de-a binelea în rîs, ținîndu-și mereu mîna la gură. Parcă ar fi spus: ce vesel a fost, nici n-am văzut ce figuri au făcut, poți să-mi spui tu? „Vino cu mine, îi spusei, vesel și eu, dar resemnat ca în fața morții. Ce zici de vitraliul ăla?” „Îmi pare rău, nu știu ce m-a apucat”, zise cu o frățească sinceritate. „Un meșter bun o să-l repare, îi spusei. Dar nici un meșter, oricît de priceput, n-o să poată drege ceea ce mi-ai făcut tu mie astăzi!”

Și măsurai pe deplin conștient singurătatea care năvăli asupra mea după ce rostii aceste cuvinte. Chiar sub anestezia deciziei, căci o decizie alungă cîinii suferinței, simții totuși o smulgere, o sfîșiere greu de suportat dinlăuntrul ființei mele, cum povestesc cei operați, că o durere surdă îi face să urle cînd organul bolnav este tăiat. Intrai în bucătărie și deschisei dulapul în care Ana pusese deoparte cîteva sticle pentru mine. Nu voiam să văd totul altfel, cum spusese șeful clanului că o să se întîmple după acest vin, ci, dimpotrivă, să amplific ceea ce trăisem, ca să văd apoi mai clar ceea ce o să vie după. „Dar și eu vreau”, zise Matilda surprinsă cînd mă văzu reapărînd în hol cu sticla și numai cu un pahar în mînă. Îi făcui semn cu degetul gros înapoi spre bucătărie: să se ducă acolo și să-și ia singură un pahar curat.

Capitolul XVI

„Un han mongol (urmaș al marelui Genghiz), urmaș demn al tatălui său, dar căruia îi plăcea vinul, a salvat poporul român de o primejdie mortală, începui eu turnînd în pahare. În mijlocul Europei, cu hoardele sale, a murit, pe acest pămînt străin, cu prea mulți munți și cu populații pestrițe și șefii hoardei au hotărît să se întoarcă înapoi în Mongolia visurilor lor și acolo să-și aleagă un nou han. În drum, ca o simplă mișcare de deget a destinului, au trecut pe la noi și au nimicit statul cuman, care se instalase demult pe cîmpiile noastre și părea bine consolidat, poate pentru totdeauna. Să vedem ce poate face vinul pentru doi inși pe care destinul se pare că nu vrea să-i protejeze.” „Te crezi mare han!” rîse ea. „De ce nu? Abia voi împlini curînd douăzeci și cinci de ani, totul e în față.” „Ai ratat începutul, trebuia atunci, imediat, în ’44, să te înscrii în partid.” „Nu se știe”, zisei.

Ridicai paharul și ciocnirăm. Îl băui dintr-odată și îl umplui la loc. Îmi aprinsei o țigară. Matilda ceru și ea una pe care i-o aprinsei și ea își apropie capul. Mă simțeam vesel și al doilea pahar îmi spori această stare. „Vezi ce bine e? zisei. Ești mulțumită, nu?! Tu te simți bine! Spune-mi, te rog, de istoria cu cele două fete cine ți-a povestit?” „Tamara, cine să-mi povestească.” „Și cînd ți-a povestit?” „Chiar azi, în timp ce voi erați în bibliotecă.” „Tu ai pus-o să scormonească?” „Cum o s-o pun…?” „Și tu ai relatat exact sau ai născocit pe loc istoria cu copilul, că ar fi fost al meu!?” „Nu, așa a aflat ea!” Ciocnirăm din nou și îi șoptii: „Vezi ce bine e? Și ticăloșii se simt bine, așa, mulțumiți, cum stau ei și beau vin