Și îi povestii vizita mea la vecinul din cartier, șeful de echipă de la ecarisaj, Acojocăriței. „Nu? E bine, semănăm cu ei! Începutul a fost greu, urma vine de la sine…”

Ea tresări. „Sună cineva, zise, cine poate fi la ora asta?” și curioasă se ridică să vadă cine e. Auzii aproape imediat bocănituri de încălțăminte grea urcînd scările. Cine dracu putea să fie? Sării în picioare. Ușa fu dată de perete și în hol apărură trei ofițeri; în urma lor, Matilda, care îmi aruncă o privire neliniștită. Rămase acolo la ușă, de care se rezemă și își încrucișă brațele la piept, gravă, cu chipul cutreierat de presimțiri rele. „Domnul Petrini, nu?” spuse unul din ei, care nu era șeful lor, avea mai puține însemne pe epoleți. „Da, eu sînt, ce s-a întîmplat?” „Găina a ouat”, zise șeful lor, un căpitan de rangul doi și mă apucă brutal de braț și mă împinse spre perete. „Mîinile în sus pe perete, haide, apropie-te, mîinile în sus!” „Da’ de ce mă pui dumneata pe mine, în casa mea, cu mîinile în sus? mă revoltai eu brusc și revenii să mă așez în fotoliu. Dacă aveți ceva de discutat cu mine, luați loc și faceți-vă datoria. Dar mai întîi cine sînteți?” Ăsta se uită la mine cu un dispreț plictisit și amenințător, se întreba dacă să-mi cîrpească sau nu una, ca să văd imediat cine sînt. „Ești arestat, urlă el deodată scos din pepeni, la perete și mîinile sus!” Și cei doi mă apucară de brațe și mă duseră, în timp ce unul cu puternic accent unguresc mă sfătui binevoitor: ridică mîinile pentru percheziție. Le ridicai, dar nu la perete, mă percheziționară, îmi luară portofelul, îmi reținură actele, biroul populației și carnetul de universitar, și după ce se uitară bine în portofel, îl aruncară pe masă. Ungurul rămase lîngă mine, iar ceilalți doi începură să se plimbe prin hol. „Uite cum stau boierii ăștia în vaste apartamente, în timp ce muncitorii se înghesuie cîte trei familii în trei odăi”, rînji căpitanul. La acest subiect începură să șușotească. „Da, da, sigur”, dădu căpitanul din cap și porniră prin odăi. Fluierau parcă a pagubă. Cînd să intre în dormitorul fetiței, Matilda se înspăimîntă și strigă: „Nu intrați acolo, să-mi speriați copilul.” „Lăsați, doamnă, că n-avem nimic nici cu dumneavoastră, nici cu copilul, spuse căpitanul cu același dispreț, mai au și alții copii, dar dorm cu părinții, n-au dormitor special.” „Vă pun în vedere că sînt membră de partid și o să-i spun chiar mîine tovarășului prim-secretar cum ați dat buzna aici”, reluă Matilda păzind ușa… „Da, sigur, ne pasă nouă de primul-secretar”, zise căpitanul și o dădu la o parte și deschise ușa, dar nu intră, își aruncă doar o privire circulară și apoi o luă spre bibliotecă. Probabil caută o casă pentru el sau pentru cine știe ce șef al lui mare, gîndii. Mai auzisem de astfel de cazuri, te arestau, îți goleau casa și transportau totul într-a lor și apoi se instalau ei cu acte în regulă. Adio casă după aceea, chiar dacă și mai ales dacă se întîmpla să fii proprietar.

Intrai și eu în bibliotecă, urmărindu-l pe ofițer neliniștit, căci se și instalase la biroul meu și începuse să tragă sertarele. Scoase totul din ele, manuscrise, note de prelegeri și cele trei caiete ale mele. Luă unul și îl deschise la prima filă. Aveam un scris foarte citeț și se înfundă în lectură. „Hm! făcea! Ce sînt astea?” Îi răspunsei că sînt caietele mele de curs. „Fă un pachet din toate astea!” se adresă el celuilalt și se ridică și începu să-mi răscolească biblioteca. Trîntea cărțile pe jos, după ce le răsfoia, se mișca într-o parte, în alta, călca pe ele. „Ce nevoie aveți de caietele mele de cursuri?” zisei cu un glas din care indignarea și revolta pieriseră, fiindcă simțisem primejdia mortală. Dacă le lua și le citea pe-acolo un specialist de-al lor, în universitate n-aveam să mai pun piciorul niciodată, chiar dacă avea să mi se dea drumul imediat sau mai tîrziu… Repetai rugămintea cu oarecare nepăsare, ca să nu-i dau de bănuit că m-aș teme de ceva. „Se pot pierde pe-acolo și eu vreau să public ce-am scris în ele, nu am nici o copie…” (De ce nu-mi făcusem eu niște copii, pe care să le fi ascuns bine, cum putusem să fiu atît de imprudent? Căci dacă mă arestaseră pentru felul cum îmi țineam prelegerile, aceste caiete, mai ales cel de-al doilea, nu erau o dovadă zdrobitoare că turnătorul nu inventase nimic?) „La noi nu se pierde nimic, zise căpitanul absent, vi se vor restitui după ce vi se va da drumul.” „Dar care e acuzația care mi se aduce?” „O să aflați… îmi răspunse el. Gata, mergem…”

Ungurul îmi șopti: „Luați-vă palton și căciulă, și bani, o să aveți nevoie…” Mă înfiorai. Eram în septembrie, deci voi petrece iarna în închisoare. Mă uitai la Matilda, auzise și ea. „Vorbește cu un avocat, îi spusei, caută unul la barou.” „Da, da, zise căpitanul, să vorbească, o să facă mare brînză domnul avocat.” Se potolise, își permitea chiar, grijuliu, să ne spulbere orice iluzie, să știm de pe acum că nimic nu-mi va ajuta, să nu mai cheltuim degeaba și bani cu avocatul… Mă lăsă să-mi fac chiar un geamantan, în care Matilda vîrî rufărie, pulovere, o pereche de bocanci… „Nu te neliniști, îmi șopti ea, o să mă zbat să te scot cît mai repede… Nu se poate, doar n-ai făcut nimic…”

Ne îmbrățișarăm, intrai în dormitorul fetiței, o sărutai și ieșii fără să mă mai uit înapoi, să văd iar paloarea care se așternuse pe chipul Matildei și care îmi făcea rău… Afară ne aștepta o mașină, ne urcarăm și în cîteva minute oprirăm în fața unei clădiri cu sentinelă. Mai erau de-astea prin oraș, dar niciodată nu mă întrebasem ce e înăuntru.

În clădire se petrecu o scenă bizară. Urcarăm trei etaje cu un lift mititel,