naturale şi-a găsit o transpunere rapidă într-o filosofie socială centrată pe ideea conflictului ireductibil. „Acela care nu a parcurs suficient literatura anilor 1870–1914”, scrie Jacques Barzun, „nu-şi poate face o idee despre măsura în care cărţile acestei perioade alcătuiesc un neîntrerupt îndemn la vărsarea de sânge, nici despre mulţimea de partide, clase, naţiuni şi rase pe care cetăţenii luminaţi ai milenarei civilizaţii europene ar fi vrut să le vadă însângerate”. Bolşevicii au îmbrăţişat această filosofie cu mai mult entuziasm decât oricare alţii: violenţa „necruţătoare”, violenţa ca mijloc de anihilare a tuturor opozanţilor reali sau virtuali, nu era pentru Lenin doar metoda cea mai eficientă, ci unica metodă de a rezolva problemele. Deşi respingeau cruzimea unor astfel de metode, unii dintre colaboratorii liderului bolşevic nu au putut scăpa influenţei lui malefice.

 

Naţionaliştii ruşi consideră comunismul străin civilizaţiei şi tradiţiilor ruseşti, o boală de provenienţă occidentală. Ideea după care comunismul ar fi un virus adus din afară nu rezistă nici măcar la o analiză superficială. Deşi avea o anvergură internaţională, mişcarea intelectuală care i-a dat naştere a prins rădăcini mai întâi în Rusia. Atât înainte cât şi după Revoluţie, Partidul Bolşevic a avut o componenţă majoritar rusă, iar baza sa de sprijin iniţială a provenit din rândul locuitorilor din partea europeană a Rusiei şi al ruşilor din provinciile de graniţă. Fără discuţie, teoriile pe care s-a fundamentat bolşevismul, în primul rând cele marxiste, erau de sorginte occidentală. La fel de indiscutabil însă este şi faptul că practicile bolşevice aveau o provenienţă autohtonă: nicăieri în Occident marxismul nu a dus la excese totalitare de genul celor leninist-staliniste. În Rusia şi, mai târziu, în ţări ale lumii a treia cu tradiţii asemănătoare, marxismul s-a instalat pe un teren „virgin”, într-o societate în care autonomia individuală, respectul legii şi al proprietăţii private erau departe de a fi reprezentat regula. O cauză care în condiţii diferite conduce la efecte diferite nu poate servi drept argument suficient.

Marxismul avea în egală măsură componente libertare şi autoritare. În practică, prevalenţa uneia sau alteia dintre tendinţe depindea de cultura politică a ţării respective. În cazul Rusiei au predominat acele elemente care corespundeau tradiţiilor de tip patrimonial ale ţării: încă din Evul Mediu, autoritatea – mai precis, cârmuitorul – era subiectul, iar „pământul”, obiectul relaţiei de putere. Conceptul marxist de „dictatură a proletariatului”, conform căruia partidul conducător trebuia să deţină controlul exclusiv asupra societăţii şi a resurselor ţării, se integra perfect respectivelor tradiţii. Dezvoltarea pe care Marx a dat-o conceptului era suficient de vagă pentru a i se putea adapta conţinutul cel mai la îndemână, în speţă mentalitatea patrimonială rusă. Altoirea ideologiei marxiste pe trunchiul robust al tradiţiei patrimoniale avea să dea naştere totalitarismului. Nici doctrina marxistă, nici istoria Rusiei, luate separat, nu pot explica apariţia regimului totalitar: ea a fost rodul întâlnirii dintre cele două.

Oricât de important ar fi fost elementul ideologic, rolul lui în formarea statului comunist nu trebuie exagerat. Dacă un individ sau un grup profesează anumite convingeri, conducându-se după ele, putem spune că acţiunea lor este motivată de idei. Când însă aceste idei servesc nu atât ca ghid, cât ca un mijloc de a justifica dominaţia asupra celorlalţi membri ai societăţii prin persuasiune sau forţă, lucrurile devin confuze, fiindcă nu se mai poate şti dacă persuasiunea sau forţa sunt în slujba ideilor, sau dacă dimpotrivă ideile servesc la a asigura şi legitima dominaţia. În cazul bolşevicilor, avem toate motivele să susţinem ultima alternativă, dat fiind că ei au deformat marxismul pe toate căile, mai întâi pentru a lua puterea şi ulterior pentru a o păstra. Dacă marxismul are sens, acest sens se poate exprima prin două teze: pe măsură ce societatea capitalistă evoluează, contradicţiile ei interne o împing spre prăbuşire; această prăbuşire („revoluţia”) este rezultatul acţiunii muncitorimii industriale („proletariatul”). Orice regim care pretinde că are la bază doctrina marxistă aderă cel puţin la aceste două principii. Or, ce s-a întâmplat în Rusia Sovietică? „Revoluţia socialistă” a fost înfăptuită într-o ţară subdezvoltată economic, în care capitalismul abia se năştea; iar puterea a ajuns în mâinile unui partid care considera că muncitorimea, fără îndrumarea comuniştilor, rămânea o clasă lipsită de caracter revoluţionar. Ca urmare, regimul comunist din Rusia a făcut de-a lungul timpului tot posibilul să îi elimine pe cei care îl contestau, prin acţiuni care, deşi mascate în spatele unor lozinci marxiste, nu aveau nimic comun cu doctrina marxistă. Succesul lui Lenin se datorează tocmai faptului că, spre deosebire de menşevici, el s-a eliberat de scrupulele marxiste. Luând în calcul toate aceste elemente, ideologia trebuie considerată în cazul de faţă un factor secundar. Ea a fost poate o sursă de inspiraţie şi o formulă mentală pentru noua clasă conducătoare, dar nu un ansamblu de principii care să-i fi determinat acţiunile sau să le fi justificat în faţa posterităţii. De regulă, cu cât cineva ştie mai puţine despre desfăşurarea Revoluţiei ruse, cu atât este mai înclinat să atribuie ideilor marxiste o influenţă hotărâtoare în această desfăşurare.

 

Dincolo de neînţelegerile care îi despart, actualii naţionalişti şi liberali ruşi sunt unanimi în a nega existenţa vreunui raport de continuitate între Rusia ţaristă şi cea comunistă. Primii refuză să admită această continuitate, pentru că ar însemna să atribuie ruşilor înşişi responsabilitatea pentru propriile nenorociri – or, ei preferă să atribuie această responsabilitate străinilor, în special evreilor. În această privinţă, naţionaliştii ruşi au o atitudine similară cu cea a conservatorilor germani, care descriu nazismul ca pe un fenomen general european, negând că el ar fi avut antecedente în istoria Germaniei, sau că Germania ar purta o responsabilitate aparte pentru apariţia lui. Este un gen de atitudine care găseşte audienţă în rândul celor care au trăit evenimentele, fiindcă atribuie altora responsabilitatea pentru cele întâmplate.

La rândul ei, intelectualitatea liberală şi radicală – nu atât cea din Rusia, cât aceea din afara ei – neagă existenţa oricărei afinităţi între comunism şi ţarism, pentru că altfel Revoluţia s-ar dovedi a fi fost o eroare costisitoare şi lipsită de sens. Respectivii intelectuali preferă să insiste asupra obiectivelor declarate ale comunismului, comparându-le cu realităţile regimului ţarist. Rezultatul unei astfel de