— Nu există luptă care să pună capăt altei lupte, spune tânărul numit Corbul. Lupta creşte în luptă. Soarbe sângele vărsat de violenţă, roade carnea sfâşiată de violenţă şi creşte. Lupta este un organism complet. Trebuie să ştii asta.

  Sora mea! Murmur eu.

  Nu ar fi trebuit să o violez pe Sakura. Nici măcar în vis.

  — Ce să fac? Întreb eu, cu ochii în pământ.

  — Ar trebui să îţi înfrângi spaima şi furia. Să laşi lumina să pătrundă şi să topească părţile îngheţate din sufletul tău. Asta înseamnă cu adevărat să fii tare. Dacă faci asta, chiar ai să devii cel mai tare tânăr de cincisprezece ani din lume. Înţelegi ce-ţi spun? Încă nu e prea târziu. Încă mai poţi să redevii tu însuţi. Pune-ţi capul la bătaie! Gândeşte-te la ce ai de făcut! Nu eşti deloc prost. Ar trebui să fii în stare să gândeşti.

  — Oare chiar l-am ucis pe tata?

  Nici un răspuns. Mă uit înapoi, dar tânărul numit Corbul nu mai este. Întrebarea mea e înghiţită de linişte.

  În mijlocul pădurii, complet singur, mă simt cumplit de gol pe dinăuntru. Am senzaţia că m-am transformat într-unui dintre acei „oameni găunoşi” despre care îmi vorbea cândva Oshima. Înăuntrul meu se cască un vid care creşte puţin câte puţin şi înghite tot ce a mai rămas în mine. Pot chiar să-l aud. Propria mea existenţă îmi devine neclară.

  Sunt complet pierdut. Nu am nici direcţie, nici cer sau pământ. Mă gândesc la doamna Saeki, la Sakura, la Oshima. Dar mă aflu la mulţi ani-lumină depărtare de ei.

  E ca şi cum m-aş uita prin celălalt capăt al binoclului. Oricât întind mâna, nu pot să-i ating. Sunt singur şi rătăcesc într-un labirint întunecat. Ascultă vântul, mi-a spus Oshima. Ciulesc urechile, dar vântul nu bate. A dispărut şi tânărul numit Corbul.

  Pune-ţi capul la bătaie! Gândeşte-te la ce ai de făcut]

  Dar nu mă mai simt în stare să mă gândesc la nimic.

  Oricât mi-aş stoarce creierii, nu ajung decât într-o fundătură a labirintului. Ce anume este „conţinutul” meu? Ceva antagonic vidului?

  De-aş putea, aici şi acum, să-mi şterg existenţa! Îmi spun eu serios. Înconjurat de zidul gros de copaci, pe acest drum care nu este drum, să nu mai respir, conştiinţa mea să dispară încet în neant, să curgă din mine până şi ultima picătură din acest sânge întunecat, plin de violenţă, iar genele să-mi putrezească printre firele de iarbă. Nu aşa ar lua sfârşit lupta mea? Altfel mi-aş ucide la nesfârşit tatăl, mi-aş pângări mama, mi-aş pângări sora şi aş răni neîncetat lumea întreagă. Închid ochii şi mă privesc pe dinăuntru, întunericul este foarte aspru şi neuniform. Norii întunecaţi se destramă, iar frunzele sângerului strălucesc ca mii de tăişuri în lumina lunii.

  Simt ceva rearanjându-se sub pielea mea. Aud în cap un clincănit. Deschid ochii şi trag adânc aer în piept, apoi arunc tubul de spray pe jos. Arunc toporişca, arunc busola. Toate cad cu zgomot pe pământ. Le aud din depărtare. Mă simt foarte uşor. Îmi dau jos rucsacul din spinare şi îl arunc şi pe el. Simţurile mi se ascut. Aerul devine mai transparent, iar pădurea se îndeseşte. În urechi încă îmi mai răsună soloul labirintic al lui John Coltrane. Nu are sfârşit.

  Mă răzgândesc, scot din rucsac cuţitul de vânătoare şi îl bag în buzunar. E cuţitul foarte ascuţit, luat din biroul lui tata. La o adică, aş putea să-mi tai cu el venele şi să las să curgă tot sângele din mine. Aşa aş distruge mecanismul.

  Mă îndrept către inima pădurii. Sunt un om găunos.

  Sunt un vid care înghite esenţa. Tocmai de aceea ar trebui să nu-mi fie frică. De nimic.

  Păşesc apoi către inima pădurii.

  Capitolul 42

  Rămaşi singuri, doamna Saeki l-a invitat pe Nakata să se aşeze. După câteva clipe de ezitare, Nakata s-a aşezat pe scaun. O vreme s-au privit în tăcere. Nakata şi-a pus pălăria în poală şi şi-a frecat ca de obicei creştetul cu palma.

  Doamna Saeki stătea cu mâinile sprijinite pe birou şi îl privea liniştită.

  — Dacă nu mă înşel cumva, vă aşteptam să sosiţi, spuse doamna Saeki.

  — Da, şi Nakata crede acelaşi lucru. Dar mi-a luat mult timp. Nu v-am făcut oare să aşteptaţi prea mult? Nakata s-a grăbit cât a putut, a făcut tot ce i-a stat în putinţă.

  — Nici vorbă, spuse ea clătinând din cap. M-aţi fi luat prin surprindere dacă aţi fi venit mai devreme sau mai târziu. Acesta este cel mai bun moment pentru mine.

  — Domnul Hoshino a fost foarte amabil şi m-a ajutat mult. Fără dânsul, lui Nakata i-ar fi luat mai mult timp.

  Mai ales că nu ştiu nici să citesc.

  — Domnul Hoshino vă este prieten?

  — Da, zise el dând din cap. Aşa cred. Dar, sincer să fiu, nu prea ştiu ce înseamnă prietenia. Cu excepţia pisicilor, Nakata nu a avut niciodată pe cineva apropiat.

  — Nici eu nu am avut prieteni foarte multă vreme. Nepunând la socoteală amintirile.

  — Doamna Saeki?

  — Da.

  — Adevărul este că Nakata nu are nici o amintire, pentru că Nakata este prost. Oare ce anume sunt amintirile?

  Doamna Saeki şi-a privit mâinile sprijinite pe birou, apoi l-a privit pe Nakata.

  — Amintirile te încălzesc pe dinăuntru, dar, în acelaşi timp, te şi sfâşie.

  — Este foarte complicat, spuse el clătinând din cap. Nakata nu înţelege prea bine. Nakata nu înţelege decât prezentul.

  — La mine este exact invers.

  În încăpere s-a lăsat o linişte adâncă. Nakata a fost cel care a spart-o. A tuşit încet.

  — Doamna Saeki?

  — Ce este?

  — Ştiţi despre piatra de intrare, nu?

  — Da, ştiu, răspunse ea, atingând cu degetele stiloul Mont Blanc. Am întâlnit-o undeva, demult. Poate ar fi fost mai bine