nu dădeau socoteală decât superiorilor. Ca şi birocraţia ţaristă, cea comunistă era mai presus de lege. Activitatea ei se desfăşura într-o totală lipsă de glasnost (transparenţă), în cea mai mare parte prin circulare secrete. Sub regimul ţarist, cei care promovau în rangurile cele mai înalte ale ierarhiei administrative căpătau calitatea de nobili ereditari. În cazul funcţionarilor comunişti, această promovare însemna intrarea în rândurile nomenklatura (echivalentul comunist al nobilimii ereditare) şi accesul la privilegii inaccesibile slujbaşilor obişnuiţi – şi cu atât mai puţin accesibile oamenilor de rând. Birocraţia sovietică, asemeni celei ţariste, nu tolera existenţa unor organisme administrative autonome; orice astfel de instituţii trebuiau „etatizate”, adică aduse sub control birocratic. Este ceea ce s-a întâmplat cu sovietele, presupuse organe legislative ale statului şi cu sindicatele, instrumente ale presupusei „clase conducătoare”, muncitorimea.

Adaptarea atât de rapidă a birocraţiei comuniste la vechile metode nu e deloc surprinzătoare, dacă ţinem cont că noul regim continua, în foarte multe privinţe, vechi practici ale ţarismului. Continuitatea a fost facilitată şi de reapariţia în multe din posturile administraţiei sovietice a foştilor funcţionari ţarişti, care au adus cu ei metodele vechii birocraţii, transmiţându-le noilor sosiţi.

Un alt organism important al cărui model a fost copiat de bolşevici, în lipsa altui prototip, de la fostul regim ţarist era poliţia politică, devenită ulterior una dintre instituţiile vitale ale statului totalitar. Rusia ţaristă era unica ţară cu două poliţii, una menită să apere cetăţenii, cealaltă însărcinată cu protejarea aparatului de stat faţă de cetăţeni. Crimele împotriva ordinii de stat erau definite într-un mod extrem de vag, fără a se face o distincţie precisă între intenţie şi faptă. Statul poliţienesc ţarist pusese la punct metode sofisticate de supraveghere, infiltrând societatea cu o reţea de informatori plătiţi şi partidele de opoziţie cu agenţi profesionişti. Departamentul de Poliţie ţarist avea autoritatea unică de a dispune deportarea administrativă pentru „crime” care în celelalte ţări europene nu erau considerate ca atare – de pildă pentru exprimarea publică a unei dorinţe de modificare a sistemului politic. Graţie prerogativelor pe care le-a căpătat în urma asasinării ţarului Alexandru al II-lea, poliţia ţaristă ajunsese practic, între 1881 şi 1905, să conducă Rusia. Metodele ei le erau deci mai mult decât familiare revoluţionarilor, încât o dată ajunşi la putere aceştia le-au însuşit, întorcându-le împotriva vechilor adversari. Ceka şi instituţiile care i-au urmat au asimilat atât de bine practicile poliţiei ţariste încât în anii ’80 KGB-ul distribuia încă personalului său manuale puse la punct cu aproape un secol în urmă de Ohrana.

În fine, cenzura. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Rusia era singura ţară europeană care practica cenzura preventivă. În deceniul şapte cenzura avea să fie relaxată, iar în 1906 desfiinţată. Bolşevicii au împrumutat rapid cele mai opresive practici din arsenalul ţarist, interzicând orice publicaţie care refuza să sprijine regimul şi supunând toate formele de exprimare intelectuală şi artistică unor măsuri de cenzură preventivă. Trebuie adăugat că şi tipografiile au fost naţionalizate. Toate aceste metode, fără echivalent pe plan european, trimiteau la obiceiuri ale vechiului regim moscovit.

Exemplele de mai sus demonstrează că bolşevicii au luat ca model nu scrierile lui Marx, Engels sau ale altor socialişti occidentali, ci propria lor istorie. E vorba nu atât de istorie aşa cum e prezentată ea în cărţi, cât de experienţele lor personale din timpul luptei împotriva ţarismului, de sub regimul „garanţiilor extraordinare” instituite în anii ’80 în scopul descurajării intelighenţiei revoluţionare. Bolşevicii justificau folosirea unor astfel de practici cu argumente preluate din literatura socialistă, arogându-şi dreptul de a acţiona cu o brutalitate şi o lipsă de scrupule care depăşeau tot ceea ce cunoscuse ţarismul. Căci în vreme ce regimul ţarist era inhibat în acţiunile lui de dorinţa de a-şi păstra o bună imagine în opinia publică europeană, bolşevicii, duşmani declaraţi ai statelor europene, nu se împiedicau în astfel de considerente.

Nu se poate spune că bolşevicii ţineau să copieze metodele ţariste. Dimpotrivă, nu voiau să aibă nimic în comun cu ţarismul. Prin forţa împrejurărilor, ei au ajuns să împrumute însă elemente din arsenalul vechiului regim. Din clipa în care au renunţat la principiul democratic – adică din clipa desfiinţării Adunării Constituante (la 5/18 ianuarie 1918) –, comuniştii nu mai puteau guverna decât în mod autocratic. Or, a guverna în mod autocratic însemna a guverna într-o manieră cu care ruşii erau deja obişnuiţi. Regimul introdus de Lenin odată cu venirea lui la putere avea un precedent imediat în regimul cel mai reacţionar din epoca Imperiului, acela al lui Alexandru al III-lea, din epoca tinereţii lui Lenin. E uimitor cât de multe dintre măsurile luate de liderul bolşevic reluau – chiar dacă sub o etichetă diferită – „contrareformele” din ultimele două decenii ale secolului trecut.

 

Una dintre problemele cele mai controversate ale Revoluţiei ruse este cea a raportului dintre leninism şi stalinism, mai exact a responsabilităţii lui Lenin în „crearea” lui Stalin. Comuniştii, tovarăşii de drum şi simpatizanţii din Occident ai bolşevicilor neagă orice raport de continuitate între cei doi lideri comunişti, susţinând insistent că Stalin nu a continuat opera începută de Lenin – ba, mai mult chiar, că ar fi repudiat-o. Această viziune a căpătat în istoriografia sovietică caracter de adevăr incontestabil, după discursul secret rostit de Nikita Hruşciov de la tribuna celui de-al XX-lea Congres al Partidului. Scopul discursului era să disocieze regimul poststalinist de dispreţuitul său predecesor. În mod curios, aceiaşi oameni care obişnuiesc să descrie drept inevitabilă ascensiunea lui Lenin la putere îşi abandonează brusc propria filosofie asupra istoriei atunci când vine vorba de Stalin, pe care îl califică drept o aberaţie istorică. Ceea ce nu reuşesc ei să explice este cum şi de ce istoria a putut face un ocol de trei decenii în mersul ei „dinainte stabilit” şi „neabătut”.

Analiza carierei politice a lui Stalin scoate la iveală faptul că acesta nu a luat pur şi simplu puterea după moartea lui Lenin, ci a acumulat treptat diferitele prerogative ale autorităţii, fiind sprijinit iniţial chiar de liderul comunist. Mai ales după 1920, când partidul a fost zguduit de „ereziile” democratice ale unora din liderii săi, Lenin a făcut din ce în ce