— Păi chiar sunt la ei acasă, Félix, dragule. Sunt dezvoltatorii care au cumpărat magazinul.

Cum să fi ajuns cuvintele doamnei Simone în mintea înceţoşată a lui Mami? Pe când noi ne închipuiam că ţeasta ei era o barieră de netrecut pentru informaţii, ei i s-a aprins o scânteie în ochi. Mi s-a părut că înţelegea. Privirea şi-a pierdut fixitatea şi a început să-i măsoare din cap până-n picioare pe acei bărbaţi.

— Vezi şi tu ce văd eu? i-am şoptit doamnei Simone.

Reacţia nu-i scăpase. Uluită de brusca trezire a lui Mami, mi-a dat dreptate.

Antreprenorii mai mult zbierau decât vorbeau, de parcă, în jurul lor, sute de muncitori ar fi rindeluit, ar fi bătut cu ciocanele ori ar fi tăiat cu fierăstraiele.

Interesul animase de acum pupilele lui Fatou, care se uita la ei muşcându-şi buzele. Se însufleţea.

— Ohoho, ne vindecăm, a şoptit doamna Simone.

Am ghicit că trebuia să evităm să-i arătăm lui Mami că am sesizat dezgheţul ei progresiv.

După un ceas în fostul Paradis al smochinei, cei cinci ticăloşi au ajuns şi la noi, puşi pe scandal, fără ruşine, ca pe un teritoriu deja cucerit. Cel mai înalt, dar şi cel mai în vârstă – fără îndoială patronul –, s-a uitat prin local şi ne-a zis cu voce puternică:

— Ia ziceţi, nu vindeţi bistroul?

Eram convins că Mami tresărise; totuşi, când m-am uitat la ea, părea din nou impasibilă. Doamna Simone, căreia i se adresase întrebarea, şi-a dres glasul.

— Îmi pare rău, nu.

— Sigur?

— Sigur. Nu vindem.

— Chiar dacă vă propunem o sumă frumuşică?

Doamna Simone s-a gândit supărată la încurcătura juridică ce ne lega pe Mami şi pe mine de locul acela.

— Chiar dacă.

— Mai vorbim noi, a conchis şeful, încrezător în puterile lui.

Şi-a privit echipa:

— Cafea pentru toată lumea?

Toţi au fost de acord. Abia de s-a întors doamna Simone către filtrul de cafea că a şi observat-o pe Mami, plină de râvnă, punând la rând ceştile de cafea şi încărcând dozele în aparat.

Mi-a făcut cu ochiul.

— Foarte bine. Te las pe tine să-i serveşti, Fatou.

Doamna Simone şi cu mine eram emoţionaţi s-o vedem pe Mami revenind la viaţă, reacţionând, ascultând.

A aliniat cele cinci farfurioare pe bar, ba chiar a schiţat un zâmbet la adresa antreprenorilor.

Doamna Simone mi-a şoptit la ureche:

— E salvată! Cred că s-a vindecat! Anunţă-ţi unchiul. Trebuie să ştie şi el!

N-am trecut bine pragul când am auzit un ţipăt. M-am întors şi am mai auzit unul. Unul dintre bărbaţi căzuse. Cel de-al patrulea se bătea în piept. Al cincilea voma.

Am asistat la un adevărat carnaj. Se prăbuşeau unul după altul, unii peste alţii, de parcă-i lovise un fulger!

— Ajutor! a gemut şeful.

Am întors capul spre Mami, care contempla scena cu încântare, cu surâsul pe buze, cu bucuria-n ochi.

— Pentru Dumnezeu, ce e-n astea?! a exclamat doamna Simone luând o ceaşcă pe jumătate golită.

M-am apropiat şi am mirosit-o: cafeaua trăsnea a hipoclorit.

— Repede, ambulanţa! a urlat doamna Simone.

Mami parcă se stinsese şi, retrăgându-se iarăşi în ea însăşi, s-a apucat să frece meticuloasă tejgheaua.

Doamna Simone a dat dovadă de un sânge rece remarcabil – fără îndoială datorat meseriei ei, care, după cum repeta, o făcuse să „vadă de toate“. A sunat după ajutor, le-a dat apă celor în stare să înghită şi le-a ordonat să o scuipe imediat, apoi, în timp ce soseau cei de la urgenţe, a ascuns ceştile, le-a spălat şi a şters astfel urmele crimei mamei mele.

Când s-a îndepărtat şi ultima ambulanţă, mi-a pus o mână pe umăr.

— Să nu ne facem iluzii, Félix. Cazul nu se încheie aici. O să urmeze o anchetă. Poliţia va căuta originea otrăvirii şi Fatou va fi suspectul principal.

— Şi după?

— O vor aresta.

— Şi după?

— O vor interoga.

— Şi după?

— Există două soluţii: fie o bagă la închisoare, fie o închid într-un azil psihiatric.

M-am aruncat în hohote la pieptul ei.

— Plângi, micuţule, plângi. Nu are nici un rost să ne grăbim să-l anunţăm pe unchiul tău.

Mami a ieşit în stradă. Fără să ne arunce o privire, a turnat apă cu detergent pe trotuar şi a început să-l frece. Scânteia de revenire nu durase decât atâta timp cât să apuce să comită tot ce putea fi mai rău.

La prânz, când mi-am mai venit în fire, am urcat în apartament şi l-am zgâlţâit pe unchiul Bamba, care sforăia, aproape gol, pe canapea. Trupul lui păstrase duritatea uscată a savanei.

După ce a băut cafeaua, i-am povestit dezastrul. A rămas înmărmurit. Degetele îi tremurau. Abia de mai putea respira. După zece minute, a îngăimat, consternat:

— Mă ierţi?

Fără să mai aştepte răspunsul, s-a ridicat, a înghiţit o pilulă, şi-a pus căştile pe urechi şi s-a culcat la loc. Am examinat cutia din care extrăsese comprimatul: somnifer din plante.

În fond, reacţia lui îmi convenea: m-am închis la mine în cameră ca să plâng.

Pe la şapte seara, doamna Simone a sunat la uşă.

— Uite, Félix, mă întreb dacă totuşi nu ar exista o soluţie.

— Care?

— Poliţia încă nu a venit să ne interogheze pe mama ta şi pe mine. Ceea ce înseamnă că nu a depus încă nimeni plângere. Mă gândesc să…

— Da? Ce?

— Să-l vizitez pe şeful de echipă la spital şi să-i propun un târg: bani contra tăcerii. Îi dau biştari, iar el nu depune plângere. E genul de individ care ar accepta, după părerea mea.

— E super, doamnă Simone!

— Nu vine şi unchiul tău?

I-am arătat cu degetul mare sofaua din spatele meu, de unde ieşeau două picioare subţiri, musculoase.

— A înghiţit un somnifer.

— Săracul…

Părea să-i devoreze coapsele şi gambele. Venindu-şi în fire, a zis:

— Câţi bani a economisit Fatou?

— Ştii mai bine decât mine, fiindcă tu te ocupi dintotdeauna