— Eşti de acord să-i dăm banii ăştia în schimbul tăcerii?

— Da.

— Atunci, caută prin dulapuri şi prin frigider. În timpul ăsta, dau o fugă la spital ca să discutăm afacerea.

A schiţat un semn de adio spre picioarele unchiului şi a dispărut pe scări.

M-am dus în bucătărie şi am deschis congelatorul.

— Păi…

Nimic. Cristale de zăpadă acopereau interiorul, înconjurând un spaţiu gol. Să fi schimbat Mami ascunzătoarea?

M-am dus la ea în dormitor şi i-am verificat dulapurile, şifonierul, noptiera.

Nimic?

Am căutat şi la mine în dormitor, în cămară, în dulapul de la intrare, în dulăpiorul cu medicamente. Inima îmi bătea tot mai tare.

Nimic… Absolut nimic… Nici măcar fişicurile cu mărunţiş.

Panicat, mi-am reînceput căutările.

După o oră, a trebuit să accept evidenţa: puşculiţa dispăruse.

Descumpănit, m-am îndreptat către ultima posibilitate: canapeaua pe care dormea unchiul meu, singurul loc pe care nu-l scormonisem. L-am sculat pe Bamba şi l-am împins la o parte fără menajamente. A protestat fără vlagă:

— Ce se-ntâmplă?

— Scoală-te, te rog. Or fi acolo.

— Ce să fie?

— Economiile lui Mami.

S-a lăsat rostogolit pe covor. Am ridicat pernele, le-am bătut, am pipăit suporturile laterale, mi-am strecurat degetele sub cadru. Unchiul căsca plictisit.

— Nu te mai obosi, Félix. Nu sunt bani pe-aici.

— Ba da! E ultima soluţie.

— Am cheltuit eu totul.

Am încremenit.

Unchiului Bamba îi curgeau lacrimile, în timp ce-şi lovea convulsiv tâmplele cu mâinile lui osoase.

— Într-o seară, eram atât de deprimat din cauza mamei tale, încât m-am dus şi mi-am jucat toate economiile. Am pierdut. A doua zi am vrut să recuperez, aşa că am împrumutat banii dintr-un sertar. Dar am pierdut din nou. Aşa că am luat tot ce era prin congelator şi…

S-a rostogolit pe jos.

— Nimic! Nimic nu mai e.

M-am repezit la el şi l-am lovit din toate puterile. S-a făcut ghem, fără a se feri de pumnii mei. Am urlat:

— Ticălosule! Banii ar fi putut-o salva pe Mami.

Şi i-am mai tras o serie de lovituri.

— Te urăsc! Te urăsc!

Plângea scheunând:

— Pedepseşte-mă, ai dreptate.

Apatia, pasivitatea, bicisnicia lui m-au scârbit dintr-odată. M-am oprit, m-am ridicat şi l-am scuipat.

— Începând de azi, nu mai eşti unchiul meu.

A ridicat privirea şi s-a uitat la mine cu ochi îngroziţi.

— Păi nici nu sunt unchiul tău, Félix.

— Poftim?!

— Niciodată nu am fost unchiul tău. Aşa pretindea mama ta, iar eu n-am contrazis-o.

Am simţit că îngheţ. Tremuram. Mă clătinam pe picioare. Pentru a rămâne demn, am lătrat, de parcă vorbele ar fi putut muşca:

— Atunci cine eşti?

S-a târât către mine.

— Nu sunt fratele mamei tale.

— Atunci cine eşti?

— E o poveste lungă. Nu ţi-a povestit nimic mama ta?

— Despre ce?

— Despre viaţa ei.

— Viaţa şi-a petrecut-o cu mine.

— Viaţa ei dinainte de tine. De acolo. Din Africa.

Trecutul lui Mami nu făcea parte din conversaţiile noastre. Mi-am dat seama că doar îmi semnalase că fusese crescută la Surorile Carităţii, aproape de Dakar, şi că îşi pierduse părinţii de mică. Unchiul Bamba a ghicit că în mintea mea se amestecau doar nişte biete informaţii.

— Dacă nu ţi-a spus nimic, nici eu n-o s-o fac. Îmi pare rău, Félix, îmi pare rău.

Şi-a adunat grăbit hainele din jur şi le-a băgat într-o geantă.

— Îmi pare rău…

Şi-a luat-o la fugă pe scară ca un hoţ ce era.

La opt seara, doamna Simone şi-a făcut mulţumită apariţia.

— S-a aranjat! Dă-mi banii.

— Nu am bani.

— Poftim?

— Eu… el… am fost tâlhăriţi.

— Poftim?

— Ne-a furat tot.

— Ne-a? Cine ne-a?

A încercat să-l zărească pe Bamba în spatele meu, pe canapea.

— Unde e unchiul tău?

— A plecat.

— Plecat?

— Da.

— Plecat-plecat?

Nu am spus mai mult, dar am simţit că pricepuse totul. Durerea i-a schimonosit chipul.

— Înţeleg, a conchis pe un ton macabru. S-a dus în mă-sa!

S-a întors, gârbovită, şi a început să coboare.

— Vino şi tu când poţi. Rămân în cafenea cu Fatou.

Am închis uşa, m-am sprijinit de canat şi m-am lăsat să alunec pe jos cu picioarele desfăcute. Tare m-aş mai fi bucurat să se fi deschis pământul sub picioarele mele şi să mă-nghită. Ştiam că a doua zi viaţa mea avea să se oprească. Vor veni după Mami, îi vor pune cătuşele şi o vor interna. Fie-n puşcărie, fie la azil. O voi pierde încă şi mai mult decât în săptămânile care trecuseră… Pentru totdeauna… Din cauză că aveam doisprezece ani, urma să fiu dat serviciilor sociale, alături de necunoscuţi, de copii bătuţi, copii de beţivi, de hoţi. Apoi, cum nimeni nu-şi doreşte să adopte un negru, o să fiu trambalat din plasament familial în plasament familial, nimeni nu se va ataşa de mine, şi nici eu nu mă voi ataşa de cineva. Fără ajutorul doamnei Simone şi fără ambiţia lui Mami, mă voi lăsa de şcoală, voi ajunge un delincvent din lipsă de altceva mai bun şi, când mă voi trezi fără vreo diplomă pe piaţa muncii, mi se vor propune zero joburi, sau nişte chestii mizerabile, pe care până la urmă le voi accepta, dacă nu cumva deja voi fi imbecilizat de droguri ori băgat în vreun centru de detenţie. Iată cum se poate da peste cap o existenţă! În seara aceea mi se luaseră fericirea prezentă, fericirea de mâine, mi se luase mama.

M-am dus la fereastră. Ţinând cont de viaţa care mă aştepta, de ce aş mai fi trăit? N-ar fi fost mai bine s-o sfârşesc imediat? Să sar.

M-am uitat prin curte. Ca întotdeauna, golul mă atrăgea, dar, altfel decât în alte dăţi, atracţia golului nu mă mai panica.

M-am urcat pe pervaz. M-a inundat un val de plăcere: găsisem o soluţie. Cu câteva secunde mai-nainte eram tot numai suferinţă. De acum, o dominam. Deţineam mijlocul de a o distruge.

Am râs. Era atât de simplu…

În spatele meu am