Exasperat, îmi venea să strig: „Lăsaţi-mă-n pace, mă sinucid!“ Prea târziu. Curiozitatea, cuminţenia, simţul datoriei, tot soiul de vechi reflexe m-au împins să răspund. Am coborât de la fereastră. Cât m-am târât până la uşă, disperarea mi-a zdrobit picioarele de-am crezut că voi leşina. Agăţându-mă de clanţă, am reuşit s-o apăs.

O siluetă înaltă se desena în penumbră.

— Bună seara, sunt Saint-Esprit.

Tata stătea-n prag.

2

Mă uitam la cele două drumuri. Într-o parte, pietre ascuţite. În cealaltă, asfalt topit. Dac-o luam pe ele, cauciucurile jeepului fie se făceau praf, fie se lipeau de sol. Dilema între belele… În ochii mei, cam aşa se putea rezuma periplul nostru african.

— Ia să vedem…

Saint-Esprit, impecabil ca de obicei, examina hărţile complicate pe care le desfăcuse deasupra volanului şi a bordului. Mi se părea că, sub efectul caniculei, hârtia avea să se dezintegreze şi ea ca o frunză veştedă.

Am oftat, exasperat. Zăduful strivea câmpurile, drumurile, nisipul fierbinte, iar cerul lipsit de nori părea acoperit cu un voal.

Salivam. Salivam enorm. Salivam fiindcă aşa voiam. Copleşit de căldură, aveam grijă ca soarele să nu mă ardă chiar cu totul, să mai rămână în mine o rezervă de umiditate.

— Mi se pare din ce în ce mai clar.

Cu creionul între dinţi, evaluând diferitele trasee, Saint-Esprit surâdea, gata să fie fermecat de el însuşi. Ce nenorocire să ai un tată! Sincer, mi-aş fi preferat viaţa fără. Siguranţa de sine, certitudinile, încrederea în propriile puteri, virilitatea fără eforturi, măreţia asta mă oripilau. Lângă el, mă simţeam un puşti, micşorat, conştient că nu-i ajungeam nici până la şold, că nu trăgeam la cântar nici cât un pai, că, în loc de muşchi, aveam elastice, că vocea mea cânta la piculină, pe când a lui rivaliza cu violoncelul.

În plus, aşa cum mi-o spusese Mami cândva – pe vremea când mai stătea de vorbă –, Saint-Esprit era foarte frumos. Insuportabil de frumos. Când îşi făcea apariţia pe undeva, oamenii îşi ţineau respiraţia. Bărbaţi sau femei, nu conta, întorceau capul după el, lăsându-şi deoparte, pentru moment, conversaţia, grijile, interesele pentru a-i admira splendoarea. Prin simpla lui prezenţă, dădea o lecţie despre proporţii. Înalt, zvelt, tras ca prin inel, suplu, lat în umeri şi îngust în talie, armoniza forţa şi delicateţea fără greutate: abia ce era luat drept un musculos şi i se şi distingea fineţea membrelor; imediat ce impresiona cu silueta lui uriaşă, i se şi observa vulnerabilitatea. Pielea părea să-i fi fost unsă cu o cremă caramel, netedă, onctuoasă, densă, fără cute, fără bube, fără uzură. Buzele, reliefate şi cărnoase, se deschideau lăsând la vedere dantura regulată, luminoasă. Nu făcea nici un efort pentru a fi frumos. Mai rău, avea aerul că îndură frumuseţea ca pe un dar nedorit, iar acea jenă, acea modestie austeră îl făceau şi mai atrăgător. La fel cum un rege născut rege nu are de ce să îşi dovedească rangul, nici el nu se comporta ca un ins care vrea să încânte, cu atât mai puţin ca un seducător, adică exact invers decât Bamba; înainta cu liniştea unei feline, cu o seninătate atentă, cu un soi de nonşalanţă mereu la pândă.

Orice băiat ar fi fost bucuros să aibă un asemenea tată. Nu şi eu. Perfecţiunea lui mă irita. Faptul că nu transpira şi că îşi păstra imaculat tricoul cu guler, deşi cele 40 de grade ar fi trebuit să ne strivească, mă călca pe nervi. După părerea mea, defectul lui era acela că nu avea nici un defect.

A verificat cu degetul mic, pe hartă, calea de urmat, apoi, satisfăcut, a exclamat:

— Siesta!

Măcar de data aceea, l-am aprobat. În sfârşit o decizie judicioasă, cea mai bună de mult timp încoace. Mi-am dat scaunul pe spate.

Întinsă pe bancheta din spate, Mami deja dormea. Pentru noi doi, Africa producea efecte contrare: pe cât mă simţeam eu de străin, pe atât i se dăruia ea. Încrezătoare, ca un copil pus la adăpost, se înfăşura în propria torpoare. Fireşte, nu vorbea, nu asculta, nu privea – nici o schimbare –, dar trupul i se îmbiba cu o viaţă pur organică. După cum apa încarcă buretele, tot aşa seceta o reînsufleţea pe Mami.

Saint-Esprit mi-a făcut cu ochiul înainte de a-şi pune fesul.

— Vise plăcute, Félix.

A, da, şi uitam ce era cel mai rău: părintele meu mă iubea şi mi-o demonstra în fiecare clipă! Hotărât lucru, în ultimele săptămâni ajunsesem în iad… Mami devenea un zombi şi un tată necunoscut mă idolatriza.

M-am ghemuit închizând pleoapele. Pe o asemenea căldură nu adormi, te împotmoleşti. Pământul mi-a fugit de sub picioare şi am alunecat liniştit în inconştienţă.

*

La Paris, Saint-Esprit îşi făcuse apariţia în cea mai atroce seară a vieţii mele, în prag, îmbrăcat în veşmintele Providenţei.

Mărturisesc că se ridicase rapid la înălţimea situaţiei. Anunţat de Bamba – unchiul care nu-mi era unchi –, care îi transmisese pe internet coordonatele, profitase de o escală a navei lui în Franţa pentru a ajunge la Belleville, a-şi revedea iubita şi a-şi cunoaşte fiul.

În momentul în care îi scrisese, Bamba nu îi ascunsese starea în care se afla Mami; în schimb, nu îi povestise incidentul final.

Îi explicasem tatei revenirea fugară a lui Mami, din acea dimineaţă: nu se întorsese printre noi decât pentru a comite o crimă. Cei cinci antreprenori otrăviţi erau trataţi la spital, iar aceştia urmau ca rapid să depună plângere împotriva ei. Dac-ar fi putut fi unşi cu ceva marafeţi, s-ar fi abţinut, numai că era imposibil, fiindcă ne fuseseră furate economiile – nu am mai amintit de funcţia lui Bamba în eşecul operaţiunii, fiindcă miroseam, din instinct, că aceasta i-ar fi putut oferi un rol mult prea bun lui Saint-Esprit.

Primul contact cu necunoscutul m-a satisfăcut: deşi la mijloc era o veste proastă, am purtat conversaţia ca de la bărbat la bărbat, ca nişte oameni care aveau şi răspunderea personală, dar şi pe a altora. Am observat pe chipul lui consideraţia faţă