— Du-mă la maică-ta, a conchis.

Am coborât în cafenea, unde doamna Simone coborâse oblonul de fier şi stinsese din lumini, pentru a le da de înţeles curioşilor că localul era închis. Recunosc, pentru câteva clipe am sperat într-un miracol: că Mami se va vindeca văzându-l pe Saint-Esprit. Vedem adesea în filme scene de genul ăsta, în care întoarcerea unui apropiat îl readuce în simţiri pe cel rătăcit în propriul sine.

Dar, vai, viaţa nu-i ca-n filme, iar filmele nu-s ca-n viaţă… Mami, măturând totul cu privirea ei goală, care trecea prin noi, nu i-a dat nici o atenţie lui Saint-Esprit.

Reacţia a venit de la doamna Simone, care s-a uitat lung la nou-venit:

— Ei, căcat!

— Poftiţi?

— Am zis: ei, căcat!

Saint-Esprit a salutat-o:

— Bună seara, sunt tatăl lui Félix.

Declaraţia m-a zăpăcit. Greşit! Complet greşit! Nu era tata, fusese doar iubitul mamei mele, iubitul de-o noapte, iubitul pasager, donatorul de spermă pe care-l alesese ea. Nu mă simţeam legat de el. Tatăl lui Félix!

— N-am avut nici o îndoială, a ripostat doamna Simone. Mi-a zis mie Fatou…

— Da?

— …că dumneavoastră… în sfârşit, că dumneavoastră…

— Da?

— Credeam că exagera… dar nici vorbă.

Roşind, s-a aplecat spre mine şi mi l-a arătat pe Saint-Esprit.

— Vezi, Félix, dacă aş fi arătat aşa, poate că mi-aş fi acceptat coaiele.

Am ridicat din umeri. Nimic nu mi se părea mai lipsit de importanţă decât frumuseţea tatălui meu; prezenţa lui mi se părea inutilă, obişnuit cum eram să exist şi să gândesc departe de el. Apariţia lui bruscă începea să mă dezorienteze.

Ni s-au alăturat şi stâlpii cafenelei.

— Rrrho! a exclamat domnişoara Tran proţăpindu-se în faţa lui Saint-Esprit.

Robert Larousse şi domnul Sophronidès l-au salutat din cap, fără un cuvânt, apoi s-au aşezat politicoşi pe scaunele lor. Din privirile acestora am înţeles că frumuseţea tatei intimida, însă nu umilea. Fiindcă atingea un asemenea prag al excepţionalului, crea egalitate sub nivelul ei; bărbaţii urâţi, cei aşa şi-aşa ori cei bine se integrau într-una şi aceeaşi turmă identică, fiindcă nimeni nu putea rivaliza cu el. Dintr-odată, departe de a-i băga la fund pe cei groaznici, îi sălta la suprafaţă, iar aceştia se simţeau oarecum recunoscători.

Au evaluat împreună situaţia. Doamna Simone repeta că, pentru antreprenori, totul se rezolva cu bani. Or, dat fiind că nu se alegeau cu nici un ban, aveau s-o urmărească pe Fatou în justiţie. După procesul pe care i-l vor intenta pentru a primi despăgubiri, Mami urma să îşi piardă libertatea. Pe scurt, viitorul se restrângea la închisoare şi datorii. Sau la spitalul psihiatric şi la datorii.

— Asta dacă nu fuge, i-a sugerat doamna Simone lui Saint-Esprit.

— Da, duceţi-o de aici, a aprobat-o domnul Sophronidès.

— Luaţi-o cu dumneavoastră pe vapor, şi aşa nu vor mai da de ea, a întărit domnişoara Tran propunerea.

M-am aşezat în faţa lor.

— O clipă! Nu se dispune uite-aşa de mama. Cu mine ce se-ntâmplă dacă ea o şterge cu domnul acesta?

— Sunt tatăl tău, Félix.

— Tată de o seară! După doisprezece ani de absenţă. Nu trebuia să te deplasezi până aici doar ca să mi-o furi pe Mami!

Şi-au dat seama că sunt disperat şi mai-mai să-mi dea lacrimile. Tremurând, acoperit de sudoare, îmi părea rău că nu sărisem adineauri pe fereastra de la etajul şase: măcar aşa aş fi fost scutit de scena aceea odioasă.

— Ai dreptate, Félix, s-a arătat tata de acord. Fuga nu e o soluţie. Îi voi plăti eu pe antreprenori ca să nu depună plângere.

A scos din haină un portofel din piele granulată şi l-a deschis: ca într-o scamatorie, dinăuntru s-a desfăşurat o panoplie de carduri. Mai multe culori, de la albastru la alb-cenuşiul platinei, trecând prin auriu. Carduri de la mai multe bănci. Din mai multe ţări. Superprofi!

Nici asta nu ne-a mai surprins. Din prima clipă îţi dădeai seama că tatăl meu o ducea foarte bine. În toate… fizic, moral, ca eleganţă, onorabilitate, cavalerism. Faptul că mai era şi bogat nu era decât un detaliu.

M-a întrebat de un bancomat. L-am condus până acolo. Peste douăzeci de minute se întorcea cu un teanc impunător la doamna Simone.

— Doamnă Simone, vă mulţumesc pentru solicitudine. Contăm pe dumneavoastră.

„Contăm“? „Noi“ adică? Deci el şi cu mine. Ne făcea una, la fiecare întorsătură de frază. În seara aceea, încercarea de apropiere doar m-a iritat, fiindcă mă preocupa mai ales Mami, dar mai încolo avea să mă scoată din pepeni…

Când doamna Simone a dispărut, domnişoara Tran l-a întrebat pe Saint-Esprit:

— Unde veţi dormi?

Ar fi trebuit să îi propun canapeaua cea abia abandonată de unchiul Bamba.

— Nici o grijă. Mi-am rezervat cameră la un hotel din apropiere.

Domnişoara Tran mi-a şoptit la ureche:

— Ce gentleman! Nici măcar nu încearcă să profite de situaţie…

— Vai-vai-vai-vai, i-am răspuns imitându-i tonul extatic.

Mă călca pe nervi bărbatul acela care le plăcea tuturor, numai mie nu.

Ce-o fi putut găsi mama la el, care era perfect?

A doua zi dimineaţă, când ne instalasem la bar, doamna Simone i-a întins lui Saint-Esprit o hârtie, declaraţia scrisă şi semnată de cei cinci oameni, care se angajau că nu vor depune niciodată vreo plângere pentru daunele suferite în timpul vizitei lor la La Muncă.

Saint-Esprit i-a mulţumit, a împăturit perfect documentul şi l-a băgat într-un buzunar de mărimea potrivită al hainei.

— Of! a suspinat. Mi-am băgat în chestia asta aproape toate economiile.

Şi mi-a zâmbit. I-am întors o grimasă pe măsură.

— Şi-acum ce-o să faceţi? s-a interesat doamna Simone.

Am fulgerat-o din priviri. De ce i se adresa tocmai lui? Ce, într-o noapte şi devenise patron? şef incontestabil? autoritate supremă? Ce coşmar!

— Vreau să petrec două-trei zile alături de Fatou, să văd ce-i cu ea, apoi vom hotărî, a răspuns întorcându-se către mine.

M-am strâmbat. S-a îngrijorat.

— Pari sceptic, Félix.

— Doar au încercat şi medicii, şi vrăjitorii. Ce mai rămâne?

— Psihologia.

Ne-am uitat la el