Când conversaţia colectivă s-a reluat, m-am aşezat pe furiş pe o banchetă, lângă Robert Larousse.

— Ce e psihologia?

— N-am ajuns la litera P, s-a plâns el consternat.

— Păi hai să ne uităm.

— Nu, nu-mi place să… să…

— Să ce?

— Să ies din program.

— Zicem că eu sunt cel care consultă dicţionarul, nu tu.

— De acord.

Mi-a întins volumul adulat. L-am examinat şi m-am oprit la pagina 2037.

— „Psihologie: Ştiinţa apariţiei spiritelor, 1588. Studiu ştiinţific al fenomenelor spiritului, gândirii, caracteristic anumitor fiinţe vii (animale superioare, oameni) la care există o cunoaştere a propriei existenţe.“

— Impresionant! a comentat Robert Larousse, muşcându-şi buzele.

— Sau definiţia numărul 2: „Cunoaşterea empirică, spontană, a sentimentelor celuilalt; aptitudine de a înţelege, de a prevedea comportamentele“.

— Şi mai impresionant! Tatăl tău mă fascinează…

Am ridicat capul.

— „Empirică“?

Încântat, cu pleoapele pe jumătate coborâte, Robert Larousse a recitat definiţia:

— Empiric: „Care rămâne la nivelul experienţei comune, care nu are nimic raţional, nu ţine deloc cont de datele medicinei ştiinţifice. Sinonime: şarlatan, vindecător“.

Sfârşind, a sesizat pericolul enunţului şi m-a privit sfios, ruşinat.

— Iartă-mă. Îmi pare rău…

— Mie şi mai şi…

Ni se propunea o nouă defilare a impostorilor? E adevărat că nu încercaserăm păpuşile cu ace înfipte în ele, cepele îngropate la miez de noapte, pe lună plină, şi nici farmecele cu lapte.

Saint-Esprit s-a apropiat de mine şi m-a privit atent. Părea că pluteşte de fericire.

— Doamnă Simone, domnişoară Tran…

— Da? au strigat ele în cor, deja cucerite de ceea ce avea să le spună.

— Se vede, nu-i aşa, doamnelor, se vede, nu-i aşa?

— Ce? au întrebat acestea ca un ecou.

— Că Fatou şi cu mine ne-am iubit.

Îndreptându-se, m-a arătat cu degetul.

— Trăsăturile lui Félix ţin de blândeţea şi bucuria copiilor făcuţi din dragoste. Pe chipul lui e-nscris paradisul.

Cu lacrimi în ochi, doamna Simone şi domnişoara Tran ne-au contemplat înduioşate pe mine şi pe părintele meu. Trebuie să recunosc că observaţia m-a descumpănit. Cât despre Mami, aflată la celălalt pol, tocmai deschidea o sticlă de hipoclorit.

Saint-Esprit a îngenuncheat în faţa mea.

— Mama ta şi cu mine ne-am adorat. Adorat. Nimeni nu a înlocuit-o în inima mea. A trebuit să mi-o sfâşie atunci când a fugit cu tine.

Îmi venea să-i răspund că nu asta era versiunea pe care o aflasem de la mama, însă m-am abţinut, întrucât, după cum tot spunea doamna Simone, fiecare are dreptul la un minimum de iluzii pentru a putea supravieţui. M-am mărginit să-l întreb:

— Până la urmă, eşti mulţumit că e bolnavă, nu?

Tatăl meu a petrecut trei zile studiindu-mi mama.

La încheierea observaţiilor, ne-a dat solemn întâlnire La Muncă, la căderea serii. Mami era şi ea printre noi, ghemuită în toaletă, cu o perie cu coadă în mână. Tata s-a aşezat la masă picior peste picior şi a declarat:

— Am înţeles.

Doamna Simone, domnişoara Tran, Robert Larousse, domnul Sophronidès şi cu mine ne-am aşezat în jurul lui, ca nişte ucenici gata să soarbă învăţăturile profetului.

A arătat spre recipientul cu hipoclorit care trona pe tejghea şi ne-a oferit o explicaţie finală:

— Dezinfectantul de Javel.

— Poftim?

— Fatou are sindromul dezinfectantului de Javel.

Afirmaţia i-a fost primită cu o tăcere îngândurată. În minţile noastre nu avea nici un sens, însă ne deruta suficient pentru a ne face atenţi. Şi-a întins de mai multe ori încheieturile fine ale palmelor şi a continuat:

— Fatou freacă totul cu dezinfectant de Javel. De ce? Fiindcă vrea să cureţe lumea care o răneşte, încearcă să o aseptizeze, să o scape de virus, de zgaibe, de microbi, de răni, de mizerie, de bacterii. Doreşte să distrugă răul. Dar asta nu se opreşte aici. Ne-o dovedeşte un detaliu capital.

— Care? a murmurat domnişoara Tran, încremenită de nerăbdare.

— A ales dezinfectantul de Javel. Doamnă Simone, aţi calculat câţi litri consumă pe săptămână?

— Douăzeci şi cinci de litri. O avere. Nu am putut însă rezista. E singurul lucru care o mai interesează: să aibă cei douăzeci şi cinci de litri de dezinfectant ai ei.

Saint-Esprit ne-a privit lung, adăugând:

— De ce?

În loc să-i răspundem, am repetat la unison:

— De ce?

Ucenicii Profetului, cum spuneam! Saint-Esprit poseda un asemenea magnetism, încât întreaga adunare se înclina, sorbindu-i cuvintele. Ne-a zâmbit.

— Fiindcă Fatou vrea să albească totul. E o caracteristică a dezinfectantului de Javel, iar ea nu se mulţumeşte doar să cureţe, vrea să şi albească. Iată punctul cel mai important: alegând dezinfectantul de Javel, Fatou nu ne vorbeşte doar despre mediul înconjurător, care o dezgustă, ci şi despre ea însăşi.

— Despre ea? a întrebat, ca un ecou, Robert Larousse.

O slujbă la biserică, asta era, vă asigur! Saint-Esprit s-a aplecat spre mine.

— Félix, ţi-a vorbit vreodată despre copilăria ei? Despre satul în care s-a născut? Despre şcoală?

— Nu.

— Despre părinţii ei?

— Păi… nu.

— Despre fraţi, despre surori?

— Nu are decât un frate, pe Bamba.

M-am crispat, de teamă să nu mă descoasă şi să nu mă oblige să-i dezvălui că tocmai Bamba, falsul meu unchi, era cel care ne tâlhărise.

— Bamba nu este fratele lui Fatou, m-a corectat Saint-Esprit.

— Poftim?! a exclamat doamna Simone. Bamba nu e fratele ei?

Saint-Esprit şi-a luat un aer serios.

— Bamba este un om valoros, care, cândva, a jucat un rol esenţial în viaţa lui Fatou, însă nu îi e rudă.

M-am încruntat. Cum de ştie secretul Saint-Esprit? Cumva m-a auzit mârâind, fiindcă a precizat:

— Bamba mi-a spus asta. Félix, mama ta a avut patru fraţi şi trei surori. Ţi-a vorbit vreodată despre ei?

— Nu.

— Dar despre Africa? Despre Senegal? Despre Mauritania?

La fiecare nume clătinam din cap. Tăcerea mea mă zăpăcea. Mai înainte nu remarcasem zonele acestea întunecate, întrucât Mami mă făcuse dintotdeauna să cred că viaţa îi începuse odată cu a mea; copil răsfăţat