— Te-a dus vreodată în cartierele pariziene cu negri? La Goutte-d’Or, Château-Rouge, Strasbourg- Saint-Denis, la piaţa Dejean?

— Nu-i plăceau locurile alea şi mi-a interzis să mă duc prin „ghetouri“. Inclusiv pentru tuns ori pentru ţoale.

— Îmi confirmi diagnosticul. Fatou şi-a tăiat rădăcinile. Pluteşte. Şi-a dorit să îşi uite povestea, originile. Or, când nu mai ai trecut, nici prezent nu mai ai şi cu atât mai puţin viitor.

În clipa aceea s-a întâmplat tot ce putea fi mai rău: Mami, de parcă ar fi vrut să-i dea dreptate lui Saint-Esprit, a turnat nişte dezinfectant pe un burete şi a început să îşi frece braţele. Şi a perseverat, deşi pe faţă i se citea durerea.

— Dumnezeule! a strigat doamna Simone. Se arde!

Saint-Esprit s-a repezit şi i-a smuls recipientul şi buretele. Descumpănită, trezindu-se dintr-odată cu mâinile goale, a reflectat câteva secunde, apoi a încercat să le ia înapoi de la el.

Tata a oprit-o cu forţa. Indiferentă, ea s-a lăsat păgubaşă, s-a aşezat pe un scaun şi a rămas în stare de prostraţie. Nimic nu mai exista. Ne-am uitat cum ne alunecau cuvintele peste ea.

— Bun, acum, dacă a început să-şi facă rău, nu mai e de stat, a zis doamna Simone, trebuie internată. Sun la urgenţe.

— În nici un caz! a intervenit Saint-Esprit, oprind-o cu un gest.

Pentru prima dată mi s-a părut simpatic.

— Atunci ce e de făcut? s-a interesat domnişoara Tran.

— Trebuie dusă acasă. Dacă e să renască, atunci asta se va întâmpla acolo unde s-a născut.

— Nu înţeleg, a oftat doamna Simone.

Saint-Esprit a prins-o pe Mami de braţ – aceasta l-a urmat pe cât de ascultătoare, pe atât de detaşată –, s-a oprit în faţa mea şi mi-a ordonat:

— Félix, fă-ţi bagajele, plecăm! Mama ta are nevoie de Africa. Numai Africa o poate trata.

*

Mă simţeam inconfortabil încă de la aterizarea în Senegal. Şi nu era vorba despre un disconfort al paturilor, al scaunelor, al vreunei încăperi, nu, ci despre unul intim, al măruntaielor, al celor mai dense unghere ale fiinţei mele. Mirosurile, căldura, culorile, lumina, zgomotele, lâncezeala, ritmurile, apropierea de ceilalţi, nimic nu mi se părea familiar, totul mă rănea.

Mami, Saint-Esprit şi cu mine am străbătut străzile din Dakar în căutarea hotelului, ne-am strecurat printre numeroşii trecători, printre mărfurile întinse pe jos, printre bicicletele care-şi croiau drum grăbite, printre maşinile ale căror claxoane ţineau loc de reguli de circulaţie. Mă simţeam ameninţat. Oamenii nu se mişcau în ritmul parizian, fie că erau mai înceţi, fie mai rapizi, iar orăşenii se frecau unii de alţii, îşi dădeau coate, se atingeau fără ca asta să supere pe cineva.

Şi, surpriză: nu eram singurul băiat negru! La Paris atrăgeam atenţia prin simpla strălucire a pielii; sigur, din când în când asta atrăgea şi insultele vreunui cretin rasist, dar nu-mi păsa, fiindcă, zicea Mami: „Dacă-i prost, păi în primul rând e problema lui şi, cu siguranţă, pentru el e o mare problemă.“ Aici, în mijlocul atâtor oameni cu pielea întunecată, eram coborât în rang, depreciat, banalizat. Mami se topea şi ea în decor. De jur împrejur, la zece femei, apoi la o sută, la o mie, regăseam culoarea ei, trăsăturile, caracteristicile corpului. Pe cele dintâi le-am crezut mătuşi, verişoare, până când numărul lor m-a trezit la cruda realitate: asistam la detronarea lui Mami. I se fura coroana. Deşi splendidă, devenea mai puţin preţioasă. Negri în Africa Neagră, ne pierdeam privilegiile; preferam să fiu negru la Paris.

Saint-Esprit, care despica mulţimea cu obişnuita lui nepăsare, nu îndura un asemenea martiriu: şi aici, ca şi aiurea, oamenii se opreau pentru a-l admira. Mărturisesc că, umilit de faptul că fusesem trecut în rândul maselor, visam când şi când să-i semăn într-o bună zi, aşa cum îmi promisese Mami.

La hotel, am fost instalaţi, Mami şi cu mine, într-o cameră largă, iar el şi-a luat una de dimensiuni medii, vecină cu a noastră. În timp ce ne mai răcoream, am simţit nevoia să aflu mai multe despre el:

— Ai mai vizitat Africa?

— Şi pentru mine, la fel ca pentru tine, e o premieră. Apropie-te să-ţi dau cu spray.

Saint-Esprit ura ţânţarii; încă de la Paris ne obligase să înghiţim clorochină împotriva malariei; în timpul zborului, ne unsese cu produse de protecţie şi acum ne mai dădea un strat.

— În Senegal, pericolul nu vine de la animalele mari, de la hipopotami sau crocodili, ci de la cele mai mici, de la ţânţari.

I-a badijonat braţele lui Mami. Am insistat:

— De unde eşti?

— Din Antile. Din Antilele Franceze. Insula Florilor. Ai auzit de ea?

— Nu.

— Se mai numeşte şi Martinica.

— Deci nu eşti african.

— Africa trăieşte în genele mele, nu în amintiri, aşa cum e la mama ta. Strămoşii mei au părăsit Africa în secolul al XVII-lea. În sfârşit, strămoşii noştri, Félix.

Îmi venea continuu să-i contrazic referirile la „noi“. Atenţie! Nu e nici o grabă. Nu mă include prea repede. Nu ştiu dacă am chef de strămoşii tăi.

— Cu ce se ocupau?

— Erau sclavi.

— Poftim?!

— Sclavi. Fuseseră mai întâi capturaţi în Africa şi apoi deportaţi.

Am încremenit. Strămoşii mei, sclavi? Adică eu sunt stră-strănepotul unor sclavi? Urmaş al unor victime? Cu siguranţă nu! Numai nenorociri aducea Saint-Esprit ăsta… L-am atacat:

— Strămoşii lui Mami erau mai şmecheri decât ai tăi.

— Poftim?

— Pe ei nu i-au prins. Au rămas aici, liberi.

Saint-Esprit şi-a frecat bărbia ireproşabilă.

— Se poate spune şi-aşa, Félix. Nu greşeşti.

Mă apucau toate spumele! Nu era chip să-l jigneşti. Nu reuşeam niciodată să-l scot din fire pe Saint-Esprit, de te-ai fi putut întreba dacă îşi dădea seama că îl agresam din ce în ce mai des… Dorind să închid discuţia, mi-am scos telefonul mobil şi m-am izolat, prefăcându-mă că îmi citesc mesajele noi. Ce ghinion! Petrecusem doisprezece ani faşti, fără tată, şi iată că acum îmi căzuse unul pe cap, şi încă unul cu