zero defecte. Înciudat, mă gândeam la colegii mei care se plângeau de „ăl bătrân“ al lor, care nu pricepea nimic, nu-l freca nici o grijă, „şefu’“ care-i înjura, îi plesnea, le-nşela mama. Ce-i mai invidiam… Ah, nu toată lumea are norocul de un tată imperfect!

Pe când stăteam îmbufnat, Saint-Esprit şi cu Mami au plecat să bată străzile Dakarului; o arunca în plină ambianţă africană, în speranţa că astfel de senzaţii aveau să-i stimuleze memoria şi atenţia. Mami s-a lăsat condusă, apatică, iar la întoarcere am constatat că nici măcar o scânteie de luciditate nu i se aprinsese în priviri.

A doua zi, am pornit la drum.

Direcţia? Fluviul Senegal. Mulţumită lui Bamba, Saint-Esprit reperase pe hartă locul unde îşi petrecuse Mami copilăria.

Nu mă opuneam călătoriei. Poate chiar, în adâncul meu, consideram că-i oferă lui Mami şansa de a se smulge din apatie. Numai că, vai, fusese dorită, elaborată, planificată de părintele meu. Detestam însă să îl ascult, într-atât mi se părea de ridicol ca Saint-Esprit să joace rolul de tată de familie după doisprezece ani de absenţă – bine, de acord, îndepărtarea fusese provocată de mama, împotriva voinţei lui, dar trebuie să fi avut ea motive serioase, păi nu?

Am urcat până la Saint-Louis, un oraş care m-a tulburat mai puţin decât Dakarul, cu locuinţele lui elegante, date cu var, gardurile din fier forjat, coamele acoperişurilor din olane. Observându-mi surâsul, pe când străbăteam bulevardele, Saint-Esprit a murmurat sarcastic:

— Un oraş alb, ridicat de albi. O amintire a colonialismului.

Nu am reacţionat, dar l-am suspectat in petto pe părintele meu că făcea mişto de admiraţia mea entuziastă şi spontană. Să fi fost oare capabil de perfidie? Ipoteza mi-a redat încrederea în mine…

După o siestă de refacere în jeep, am părăsit drumul asfaltat pentru a o lua pe unul de ţară. Chiar dacă necunoscutul mă speria, schimbarea mă bucura tot atât pe cât detestasem monotonia kilometrilor pe care-i parcurseserăm până atunci. Un peisaj egal, gol, posomorât, ritmat doar de pâlcurile de mangrove, de satele identice – case joase, camioane, magazine –, de câmpurile pline de praf, de câte o oaie, de întinderile cu plante rahitice, iar câte-o oaie, de zidurile vreunei imense proprietăţi bogate şi bine apărate, iarăşi de câmpuri numai praf, de câte-o oaie, de întinderile cu plante rahitice, de câte-un manglier, de cătune fără identitate… Niciodată până atunci nu mai sesizasem în ce măsură arhitectura, în fond, se mărgineşte la un joc de cuburi. Cutii de chirpici, cutii de cărămidă, cutii de scândură: toate paralelipipedice. Ce ţară! Ceea ce nu era construit se dovedea plat; ceea ce nu era nici aşa era insipid. Am dedus că Africa îşi epuizase capacitatea de a mă surprinde.

Jeepul înainta de acum anevoie, încasând bolovani, gropi, adâncituri, care ne transformau în clătitele dintr-o tigaie. Tot săltând aşa, fesele mi se-ncinseseră. Mami, întinsă pe bancheta din spate, era aruncată-n toate părţile, ca un sac de rufe, cu ochii închişi, nepăsătoare.

— Cred că am ajuns.

Drumul se îngusta pe măsură ce înaintam. Cu cât încetineam, cu atât salturile erau mai mari: în ritmul acela, dacă maşina nu se făcea bucăţi, atunci tot aveam să-mi pierd o mână sau un picior.

Am zărit nişte barăci din lemn, cu acoperişurile ţuguiate, din paie. Saint-Esprit a oprit vehiculul înainte să ne rupem oasele.

Nişte puştime s-a strâns împrejur, interesată de maşina noastră patru-ori-patru. O Venus ne-a ieşit în întâmpinare, îmbrăcată într-o tunică largă, roşu-aurie, ondulându-se sculpturală, cu un coş de rufe cât ea de mare pe cap.

Saint-Esprit a început o conversaţie, una acrobatică, fiindcă, de fapt, femeia vorbea limba wolof; tocmai dădeam să particip şi eu, când Mami s-a ridicat de pe bancheta din spate.

Pentru întâia oară observa cele ce-o înconjurau, le percepea prin piele, prin nări. A inspirat adânc şi s-a cutremurat. Intrigată, a coborât din maşină şi s-a învârtit de mai multe ori în mijlocul drumului.

O priveam nemişcat. La rândul lui, Saint-Esprit o supraveghea cu coada ochiului, fără a întrerupe discuţia.

Mami şi-a regăsit vederea pentru câteva clipe, timp suficient pentru a distinge un copac maiestuos, care îşi împrăştia umbra verde. S-a dus lângă el, i-a atins trunchiul şi, de parcă ar fi avut o pană de curent, s-a clătinat şi a căzut.

M-am repezit la ea, Saint-Esprit la fel.

Am sprijinit-o pe Mami de trunchiul salcâmului. O paloare înfricoşătoare îi acoperise chipul. Respira gâfâit.

— Fatou! Fatou! Deschide ochii! Fatou!

Înspăimântat, am urlat dintr-odată:

— Mami!

A deschis pleoapele. Observându-mi prezenţa, a schiţat un zâmbet. Apoi, din nou, totul s-a întunecat în ea. A gemut. Trupul îi era scuturat de frisoane.

— Îi e frig?

— Nu, are febră, a răspuns Saint-Esprit.

— De ce?

— Exclud febra denga şi febra galbenă, întrucât a fost vaccinată în Franţa. Malarie? I-am administrat clorochină.

S-a răsucit către acea Venus care se ţinuse după noi. Aceasta a clătinat din cap şi ne-a întors spatele.

Mami tremura. Picături de sudoare îi acopereau fruntea, tâmplele, braţele. Un shaker, ascuns înlăuntrul ei, o scutura.

Au apărut şi alţi locuitori ai satului, aduşi de femeia în tunică roşu-aurie. Au format un cerc în jurul nostru, uitându-se la Mami şi făcând o mulţime de comentarii al căror sens îmi scăpa.

— Félix, mă îngrijorează. Nu am luat în trusă decât aspirină.

— Mă duc s-o caut!

În timp ce mă ridicam să fug până la jeep, cordonul din jur s-a desfăcut, iar sătenii s-au aliniat ca o gardă de onoare: un bătrân, cu pieptul acoperit de talismane, înainta spre noi.

— Bună ziua, sunt Papa Loum, Vrăjitorul, ne-a anunţat într-o franceză cântată.

A îngenuncheat în faţa lui Mami şi, pe loc, un soi de energie calmă, care emana dinspre el, ne-a liniştit.

Părea mai degrabă milenar decât centenar. Degetele lui crăpate, îndoite, tari au mângâiat obrajii lui Mami, în timp ce ochii lui, două găuri înfundate pe chipul stafidit, o scrutau. I-a vorbit cu o voce cu savoarea fructului copt, uşor nazalizată, cu vocalele rotunde şi consoanele hotărâte; deşi