n-am priceput o vorbă, simţeam că avea efect. Fără îndoială şi Mami, care tremura mai puţin.

Cu un gest, Vrăjitorul a cerut apă. I s-a adus o tigvă, pe care a apucat-o şi a apropiat-o delicat de buzele lui Mami. Din reflex sau pentru că aşa a vrut, aceasta şi-a deschis gura şi a băut.

M-am uitat atent la corpul Vrăjitorului. Muşchii îi ajunseseră nişte frânghii care-i întindeau pielea pătată, netedă la încheieturi, confundându-se cu venele de-a lungul braţelor şi picioarelor. Tălpile solzoase, bătătorite, crăpate păreau ale unei şopârle.

Odată Mami liniştită, Vrăjitorul ne-a propus să o ducem la el pentru a o îngriji mai departe.

Saint-Esprit a fost de acord, purtându-se de parcă ar fi fost soţul lui Mami! Au transportat-o mai mulţi săteni până la o colibă cu acoperişul din paie; acolo, au aşezat-o pe nişte saltele şi perne îmbrăcate într-o mulţime de cârpe.

Vrăjitorul le-a mulţumit, după care ne-a păstrat lângă el pe Saint-Esprit şi pe mine.

— Vi-l prezint pe Arhimede, protectorul meu.

Am căutat din priviri omul care ar fi trebuit să se afle în semiîntuneric, printre coarnele de antilopă şi craniile de hipopotam.

— Aici, a precizat arătând spre pământ.

Un câine galben, cu ochi închişi la culoare şi blânzi, cu urechile ciulite spre noi, a dat din coadă.

— Arhimede mă ajută.

Iritat, Saint-Esprit s-a străduit să zâmbească. Vrăjitorul a arătat cu bărbia spre Mami.

— Cine este această femeie?

— Fatou N’Diaye.

Auzind numele, Vrăjitorul a părut scuturat de un fior.

Saint-Esprit a reacţionat pe loc, fremătând de curiozitate:

— O cunoaşteţi?

Papa Loum a clipit scurt şi a clătinat din cap; totuşi, a făcut-o într-un mod care sugera că minte şi că ştia mult mai multe.

Saint-Esprit i-a povestit despre viaţa lui Mami la Paris; când s-a apucat să-i vorbească despre scopul călătoriei noastre, Papa Loum l-a întrerupt:

— Bine-aţi făcut dumneavoastră şi fiul dumneavoastră.

S-a uitat atent la Mami, la convulsiile care-i scuturau trupul, la tenul ei fără viaţă, la trupul lipsit de putere, din care, uneori, mai scăpa câte-un geamăt.

— Sper că nu e prea târziu.

Şi-a lipit palma de fruntea lui Mami.

— E tare fierbinte. Mă tem de…

— De ce?

A căzut pe gânduri, mişcându-se înainte şi înapoi, calculând pe degete, frecându-şi coatele scorţoase, şi-apoi a conchis:

— Peste două zile va fi lună plină. Dacă Fatou ajunge până în a treia zi, poate scapă.

Saint-Esprit s-a ridicat.

— Staţi aşa! Adică ar putea muri în trei zile?

— Da. Febra…

— Mă întorc la Saint-Louis. Îi vor da antibiotice la spital, antiinflamatoare, cortizon şi…

— Cum vrei, dar la Saint-Louis, dacă vor reuşi să coboare febra, ţi-o vor da înapoi mută, închisă în ea, cu privirea ceţoasă, ca în ultimele săptămâni. Pe când, dacă rămâi, poate că îşi va reveni complet.

— E prea periculos.

— Îi voi da ierburi împotriva febrei.

— Dar ce, aveţi diplomă de medic?

— Sunt vrăjitor de optzeci de ani.

— Şi-asta e diplomă, zău?

— Şi fiu de vrăjitor.

— Îmi pare rău, nu-mi asum riscul.

— Fiindcă nu înţelegi ce înseamnă febra asta. O iei ca pe o boală, când, de fapt, e un medicament. Aşa scapă nevasta ta de rău. Febra meneşte întoarcerea ei la sănătate. O curăţeşte. Nevasta ta vrea să se vindece şi a început să lucreze pentru asta.

— Baţi câmpii!

Răstindu-se, Saint-Esprit s-a îndreptat către locul unde Mami zăcea întinsă. Vrăjitorul nu s-a lăsat:

— Când a apărut febra?

— Acolo, sub copac! am spus cu voce tare.

M-am întors către Saint-Esprit, care se pregătea să o ridice.

— Rămânem! i-am strigat.

Saint-Esprit s-a uitat la mine ca la o cantitate neglijabilă şi a continuat să îşi strecoare mâinile pe sub braţele lui Mami, pentru a se asigura că o ţine bine.

— Rămânem! am repetat.

A clătinat din cap, condescendent.

— Câţi ani ai, Félix?

— Doisprezece ani, trei luni şi paisprezece zile. Ajunge, sau vrei şi orele?

— Eşti prea tânăr ca să hotărăşti.

— Iar tu nu ai dreptul să hotărăşti.

— Sunt tatăl tău.

— Poţi să-ţi revendici autoritatea asupra mea. Dar nu şi asupra ei. Pentru ea nu însemni nimic.

Am strigat, vehement, şi la Vrăjitor:

— Când m-a născut, ea a plecat cu mine. Şi i-a ascuns noua noastră adresă. Nu şi-l dorea nici ca soţ, nici ca tovarăş. Nu are nici un drept să hotărască în locul ei.

Vrăjitorul şi-a lăsat ochii în pământ.

— Cred că Félix ghiceşte ce i-ar conveni şi ce nu mamei lui.

Saint-Esprit i-a dat drumul lui Mami, s-a clătinat, a ezitat, apoi s-a lăsat pe vine în faţa mea, tulburat.

— Félix, chiar mă urăşti?

— Nici măcar atât.

Ochii i s-au împăienjenit. Îl rănisem. Îi era rău. Maxilarele i se contractau. Suferea. Până în clipa aceea nu-mi închipuisem nici un moment că afecţiunea lui pentru mine era sinceră. Dar acum descoperisem că e adevărată, şi asta mă dădea peste cap.

Aproape fără să-mi dau seama, l-am prins de mâna care-i tremura şi i-am şoptit:

— Te rog, Tati. Hai să rămânem aici. Te rog.

Surprins, s-a uitat lung la mine, şi dintr-odată m-a strâns în braţe, bolborosind:

— Desigur, Félix. E mama ta, deci tu trebuie să hotărăşti. Eu doar te ascult.

Şi, ajuns la capătul puterilor, a început să plângă împreună cu mine.

În zilele dinainte, faptul că-l zdruncinasem atât de tare şi îl făcusem să cedeze şi să izbucnească în lacrimi ar fi fost o victorie – da, aş fi exultat că-l lăsasem fără puteri. Totuşi, în clipa aceea, în coliba Vrăjitorului, mă simţeam vulnerabil – la fel ca el –, nesigur că iau cea mai bună decizie – la fel ca el –, dorind să-mi recunosc greşeala – la fel ca el –, şi mă liniştea posibilitatea de a-mi împărţi spaimele cu cineva. Când a dat să mă sărute – iarăşi o premieră –, l-am lăsat s-o facă. Nu era deloc plăcut sărutul acela, deloc de laudă, umed, fiindcă Saint-Esprit plângea, eu la fel,