ne-am lipit obrajii jilavi, chestie lipsită de virilitate, dar nu-mi păsa că sunt papagal: dacă tata, cel care fascina mulţimile, bărbatul ideal, idolul femeilor, se smiorcăia exact ca mine, nu era cazul să-mi dea cineva vreo lecţie!

Papa Loum a păstrat-o, deci, pe Mami şi a avut grijă să avem şi noi unde sta.

L-a adăpostit pe Saint-Esprit în coliba contrabandiştilor, mai des ocupată de lăzile cu ceai ori zahăr decât de traficanţii care aduceau acele mărfuri cu piroga din Mauritania. Tata s-a distrat numărând pânzele de păianjen şi liliecii spânzuraţi de tavan.

— Formidabil! a exclamat frecându-se cu soluţie antiţânţari. Armele naturale împotriva mizeriilor astea de ţânţari sunt la locul lor.

Cât despre mine, Papa Loum i-a propus lui Yusuf să mă primească, fiindcă locuia în două camere, împreună cu cele două neveste ale lui şi cu cei şaptesprezece copii.

— Dacă e loc pentru nouăsprezece, e loc şi pentru douăzeci! a consimţit râzând Daba, prima lui nevastă.

Văzându-mă speriat, Vrăjitorul m-a prins de umăr.

— Te ajut eu, dacă te temi că n-ai să poţi dormi.

Dintr-un buzunar, a scos o rotiţă de lemn.

— E abanos, esenţă care-ţi permite un somn odihnitor. Îl ţii în mâna stângă, laşi pe el trei picături de apă, îl frămânţi în palmă, ţi-l treci de trei ori peste cap şi te bagi sub rogojină.

Acestea fiind zise, seara, când m-am trezit înghesuit între băiatul cel mare de cincisprezece ani şi uşa de la intrare, am executat manevra indicată. Să fi fost oboseala provocată de emoţiile zilei, sau eficienţa abanosului? Sigur e c-am dormit buştean.

Dimineaţă, Papa Loum Vrăjitorul ne-a adunat, pe tata şi pe mine, cu aer preocupat şi fruntea pe care ridurile se săpaseră adânc.

— Fatou a tremurat toată noaptea. Continuă să lupte cu febra. Dă o bătălie cumplită. Trebuie să o ducem la fluviu.

— De ce la fluviu?

— Fluviul este prietenul ei din copilărie.

Ne-a întins un bidon de plastic.

— Vărsaţi înăuntru lichidele alea. Eu le-am pregătit.

Ne-a arătat trei cupe mari cu apă limpede, aşezate în faţa colibei.

— Apă de Lună.

Am examinat-o atent, fără a înţelege de ce era atât de deosebită. Papa Loum mi-a explicat:

— În noaptea asta, apa a primit Luna. Timp de zece ore, Luna şi-a lăsat în ea chipul şi însuşirile. Apa de Lună îngrijeşte femeile, pe când apa de Soare tratează bărbaţii.

A adăugat pături, o mică spirtieră, un sac de orez şi o pungă cu arahide.

— Ah, am uitat puiul.

Şi a băgat un pui slăbuţ, jumulit, cu picioarele lungi, într-o taşcă din pânză. Patru Herculi costelivi ni s-au alăturat, ne-au salutat cu multă cumsecădenie şi au aşezat-o pe Mami, albă la faţă şi gemând, pe o targă improvizată.

— La drum, Arhimede!

Călăuzit de câinele galben, convoiul ni s-a îndreptat spre fluviu.

Niciodată n-o mai văzusem pe Mami în aşa hal… Pilotul automat o părăsise; acum nu reuşea să se mai ridice, să se aşeze, să meargă, să mănânce. I se consumaseră şi ultimele puteri. După minte, misterioasa maladie îi măcina de acum şi corpul.

În satul unde rămăseserăm, în afara salcâmului, vegetaţia se reducea la ciulini; pe măsură ce ne apropiam de apă, savana se schimba, arbuştii devenind tot mai numeroşi. Peste câteva ceasuri, au început să apară şi copacii: palmieri, manghieri, baobabi ori arbori din familia Bombacaceae. În alte împrejurări, mi-ar fi plăcut muşuroaiele gigantice ale termitelor, care ne ieşeau în cale, însă, prea emoţionat, mi s-au părut doar nişte grămezi de vomă, nişte măruntaie pământii, pe scurt, corpuri bolnave ca al lui Mami.

Îl mai văzusem în timpul drumului în maşină: uneori, fluviul Senegal părea o autostradă largă, alteori se pierdea într-o multitudine de braţe. Într-unul dintre aceste labirinturi ne-a condus Papa Loum, sau, mai degrabă, Arhimede, cu mersul lui fudul, cu picioarele filiforme, cu trufa-nainte, care se comporta ca un şef de haită. Am pătruns într-o pădure-galerie, pe unde ramurile se împreunau pe deasupra afluenţilor, pe când un nor de insecte se-nvârtea în razele soarelui, care treceau printre crengi. Auzindu-ne, un facocer a luat-o la fugă.

La ordinul lui Papa Loum, voinicii au lăsat-o pe Mami la marginea fluviului, cu picioarele băgate în apă.

Ea a deschis ochii şi nu a mai clănţănit din dinţi.

După ce ne-au salutat prieteneşte, cei patru au plecat.

Alarmat, Saint-Esprit se uita atent la roiurile de insecte, pândindu-le bâzâitul şi şuieratul; fidel atitudinii sale stoice, reuşea să îşi păstreze aparenta detaşare. M-am luat după el, pentru a nu o rupe la fugă, fiindcă imediat am zărit trei scorpioni fugind printre pietre, la fel alte milioane de fiinţe ostile care asediau locul acela pretins pustiu.

Vrăjitorul a aşezat pietrele în semicerc, în jurul lui Mami, spunând anumite formule magice. Saint-Esprit mi-a explicat că o binecuvânta. Şi-a luat-o de la capăt de zece ori, de douăzeci de ori, de treizeci de ori… Litaniile mă ameţeau sau, mai degrabă, mă purtau până la graniţa care separă hipnoticul de intolerabil. De ce parte aveam să sfârşesc? De cea a intolerabilului, fiindcă neîncetata repetare a refrenelor neînţelese mă călca pe nervi? Sau de cea a hipnoticului, pentru că atât de legănător mi se părea cântecul repetitiv?

De parcă s-ar fi simţit protejată, Mami s-a întins pe spate, cu braţele desfăcute, zâmbind către frunziş. Ceremonia s-a oprit.

— O parte din ea îşi manifestă bucuria de a fi aici, a murmurat spre noi Vrăjitorul.

Numai că nu a ţinut prea mult. După douăzeci de minute, Mami a reînceput să geamă şi să dârdâie.

Vrăjitorul a tras-o pe mal şi a acoperit-o cu păturile.

— Încă e departe, foarte departe, a suspinat.

Urlete bizare de animale treceau prin rămurişul care se întuneca. Ţânţarii, conştienţi că le mai rămăsese numai o scurtă fereastră de tir, ne-au atacat fără milă, mai ales pe Saint-Esprit, care le răspundea cu spray-ul lui insecticid. Retras pe o buturugă, experimentam întristarea orelor crepusculare.

La căderea nopţii, frigul a ţâşnit neaşteptat.

Într-un pătrat de nisip, Vrăjitorul a aprins un foc, împrejurul căruia ne-am strâns atât pentru a