ne încălzi, cât şi pentru a fugi de întunericul apăsător. Arhimede ne aducea cu regularitate lemne uscate pentru a alimenta focul.

— Aha, deci de asta v-aţi chemat asistentul… a zis Saint-Esprit pentru a dovedi puţină amabilitate.

— În seara asta, Arhimede ne va ajuta încă şi mai mult. Vede în întuneric.

— Ne va apăra de animalele sălbatice, a mormăit părintele meu clătinând din cap. De hiene, de şacali, de facoceri…

— Eh… Animalul nu reprezintă o ameninţare decât dacă nu-l înţelegi.

— Totuşi! Sunt cunoscute cazuri de ciobani atacaţi şi mâncaţi de hiene!

— Bineînţeles… a şoptit Vrăjitorul cu buzele ţuguiate, de parcă i s-ar fi propus un joc pentru copii mici. Şi dacă n-ar fi decât asta…

— Ce vreţi să spuneţi?

Măcar o dată îşi pierduse şi Saint-Esprit controlul şi ridicase tonul. Papa Loum s-a aplecat către noi şi a zis cu voce aspră:

— Înţelegeţi că Arhimede vede în întuneric? Câinii Laobe ne avertizează despre pericole mai groaznice decât animalele sălbatice: detectează duhurile şi spiritele rele, care se trezesc noaptea.

— Poftim!? am ţipat.

Cu scorpionii, hienele, şacalii, facocerii deja trecusem de doza mea suportabilă de panică. Era chiar neapărat necesar să fie adăugate şi fantomele? Ba, mai rău, fantome sadice, furioase, ucigaşe?

— Îl speriaţi pe Félix, a bombănit tata.

Trădătorul! I se udaseră şi lui chiloţii, exact ca mie, şi tot mai făcea pe tipul cool. Ce ipocrit, ce iudă!

Vrăjitorul s-a încruntat.

— Chiar sper că Félix dârdâie de frică, altfel n-ar fi decât un nătărău!

Răspuns uluitor, mulţumesc, Papa Loum. A continuat:

— Cosmosul habar nu are de pace: puterile se confruntă neîncetat, iar echilibrul nu rezistă niciodată. În jurul nostru colcăie entităţi, suflete omeneşti, suflete de animale, suflete de copaci, spiritul fluviului, spiritul hăţişului, spiritul vântului, pe care nu trebuie să le supărăm. Dacă am zări toate puterile spirituale, un pas n-am mai avea curajul să facem.

Câinele a început să urle a moarte. Papa Loum a arătat spre el.

— Câinele le vede. Un privilegiu teribil, pentru care nu-l invidiez.

M-am cutremurat. Urletul s-a prelungit, aspru, sepulcral, neliniştitor, întretăiat de respiraţii scurte şi dureroase.

Papa Loum m-a apucat de braţ, încercând să-mi transmită prin acel gest calmul lui.

— Arhimede e de pază şi va împiedica spiritele rele să se apropie. Să ne odihnim. Culcă-te, Félix. Foloseşte-te de lemnul de abanos.

Discul de abanos, pe care îl păstrasem, şi-a făcut efectul. Cu toate acestea, îi lipsea forţa de a-mi păstra somnul atunci când Mami ţipa. Fiindcă, de acum, ţipa, ţipa la două-trei ceasuri o dată, ţipa cât o ţineau bietele ei puteri. Suferinţa ei cumplită îmi sfâşia inima. După zece minute de scâncete, adormea la loc. Mie, deseori, îmi trebuia mai mult…

În zori, după cât era de desfigurat, am tras concluzia că Saint-Esprit nu apucase să închidă un ochi. Pentru întâia oară, insuportabila lui frumuseţe îl trădase. Cu chipul încordat, cu pleoapele umflate, era scuturat de ticuri nervoase. Vibra de groază.

Ziua şi noaptea care urmau aveau să se arate cruciale: Mami fie se vindeca, fie murea. Vrăjitorul era la căpătâiul ei. După ce o acoperise cu amulete, după ce îi pusese un colier de talismane, o mângâia cu o pană şi-i vorbea neîncetat la ureche. De coapsă îi sprijinise o statuetă, pe care am pus mâna.

— Ce e asta?

— Totemul clanului vostru.

— Clanului meu?

— Clanului căruia îi aparţine familia N’Diaye.

— Îi cunoaşteţi?

A ridicat din umeri. Am întors pe toate feţele totemul şi am recunoscut, sculptat în lemn, un cap de leu pe un corp miniatural.

— Totemul leului constituie legătura mamei tale. Legătura ei cu natura. Legătura ei cu străbunii. Suferă fiindcă s-a îndepărtat de ei. Ce-a mâncat în ultima vreme?

— Seminţe… Fructe şi seminţe.

— Carne nu?

— Nu, de când s-a îmbolnăvit.

— Eram convins! Când ai leul ca totem, nu poţi să te transformi în erbivor, aşa cum nu poate nici leul. Fatou şi-a tăiat legăturile. Iată de ce nu mai locuieşte pe nicăieri, ci rătăceşte, umblă fără ţintă, fără legături, fără repere, fără a mai şti pe unde se află! O floare care se crede fluture. Va pieri dacă nu…

— Dacă nu ce?

— Dacă nu se apucă.

— De ce să se apuce?

A amuţit. Nu se mai putea scoate nimic de la el; a ieşit rapid din conversaţie şi a căzut din nou pe gânduri.

M-am dus lângă Saint-Esprit, care era aşezat turceşte sub un tamarin. Cu o Biblie în faţă şi un şirag de mătănii în mână, mormăia rugăciuni. M-am aşezat surprins lângă el.

— Eşti creştin?

— Da. Şi foarte credincios. Dar tu?

Întrebarea m-a descumpănit. Am reflectat, am întrevăzut mai multe piste, am ezitat, după care am renunţat, mulţumindu-mă să spun:

— Habar n-am…

— Către cine te-ntorci când ţi-e frică şi când vrei să înţelegi ceva?

I-am răspuns spontan:

— Către Mami.

Fiindcă singurul meu ajutor era Mami. Singura mea dragoste şi model de dragoste era Mami. Religia mea era Mami.

Cu lacrimi în ochi, Saint-Esprit m-a mângâiat înduioşat pe păr.

Dinţii îi scrâşneau. Accesele de febră se apropiau şi puneau violent stăpânire pe ea. Mami devenea o masă de carne transpirată, care tremura şi scâncea.

Saint-Esprit îşi pierduse încrederea.

— Am greşit, Félix. Trebuia dusă la spital. Aici… aici…

Nu-şi mai termina frazele, ceea ce mă speria foarte tare.

Vrăjitorul continua să vorbească cu Mami, să-i depene formule magice, să o oblige să pipăie totemul. Spre culcare, ne-a rugat să ne descurcăm noi cu aprinderea focului şi pregătirea a ceva de mâncare, fiindcă el nu se dezlipea de Mami.

Nici tata, nici eu nu ne mai ascundeam sentimentele; pe chipurile noastre înroşite de flăcări se citea disperarea; tăceam, cu un ghem în stomac. Ne rostiserăm discursurile liniştitoare în ultimele douăzeci şi patru de ore, dar cele ce se întâmplau le contraziceau. Cât despre constatările pesimiste, superstiţia ni le oprea în gât: dacă vreunul dintre noi ar fi spus că Mami urma să moară, nu cumva i-ar fi