grăbit sfârşitul? Tăcerea ne apăsa, plină ochi de deziluzii. Trecuserăm dincolo de disperare.

— În noaptea asta voi sta cu schimbul, alături de Papa Loum, la căpătâiul lui Fatou. Félix, te rog să dormi.

Am protestat; mi se părea imposibil să nu fiu şi eu cu ochii pe ea, dar, sub efectul epuizării emoţionale, am căzut într-un somn mai profund decât în ajun, refugiu într-o celulă de maximă securitate, cu lacăte la uşă, izolată, capitonată. Un sunet n-am auzit.

În zori, am sărit în picioare.

— Mami?!

Am zărit două spinări, cea a Vrăjitorului şi cea a tatălui meu, pe malul apei. Dar nu şi pe a lui Mami.

— Mami!

Urlasem.

Şi-au întors capetele în timp ce mă apropiam de ei. Mami, fără viaţă, zăcea pe genunchii lor. Chipurile lor livide nu mai exprimau nimic.

M-am aplecat asupra ei.

— Mami, sunt eu, Félix.

Şi-a deschis ochii. Un surâs uşor i s-a desenat pe buze, apoi şi-a îndreptat privirea către apă. Şi surâsul i s-a conturat mai puternic.

— Yaye 4…

4. „Mami“ în limba wolof. (N. a.)

Un sunet îi ieşise de pe buze. A repetat siderată, liniştită parcă, scrutând undele:

— Yaye…

Am ridicat ochii spre Vrăjitor, care fremăta de emoţie. Şi-a lipit arătătorul de buzele mele, pentru a nu o deranja pe Mami. Aceasta a strigat cu glas blând, fixând un alt punct:

— Baye! 5

5. „Tati“ în limba wolof. (N. a.)

Trăsăturile i s-au destins. Părea absolut fericită.

Vrăjitorul i s-a adresat în limba wolof. Miracol: mama i-a răspuns. Şi-au început să stea la palavre ca două coţofene. Mami, deşi slăbită, nu mai tremura, îşi recăpăta culorile şi revărsa un torent inepuizabil de cuvinte, ca şi cum ar fi ţinut să compenseze pe loc săptămânile de tăcere.

Uluiţi, respectuoşi, Saint-Esprit şi cu mine am schimbat o privire entuziasmată; pentru a fi cu totul împăcaţi, trebuia ca Mami să îşi reamintească limba franceză.

După un timp, care mi s-a părut tare lung, Mami s-a întrerupt şi s-a uitat lung la mine.

— Vino să te sărut!

Pe când Mami devora puiul slăbănog pe care i-l fripsese Saint-Esprit, Arhimede, cu pleoapele pe jumătate închise, îşi întindea metodic şira spinării şi labele la soare, cu botul în pământ şi fundul în aer.

— Ce face? i-am întrebat stăpânul.

— Yoga.

— Nu e doar medium, e şi yoghin?

— Exact.

Papa Loum şi-a mângâiat colierele şi mi-a mărturisit:

— De dimineaţă, Fatou şi-a zărit mama şi tatăl ţâşnind din râu şi plutind apoi pe unde.

— Poftim?!

— Un duh îi ţinea prizonieri. Când muriseră, îi înţepenise în mâl.

— Tatăl şi mama ei pluteau pe apă? N-am observat.

— Normal, nu tu trebuia să-i vezi, ci ea. Oricum, tot n-ai fi fost în stare, Félix.

— Cum aşa?

— Încă nu te-ai aplecat asupra Invizibilului, nu?

Am admis că avea dreptate. A continuat:

— Eliberaţi, în sfârşit, părinţii ei au iertat-o.

— Cum adică? Mami a făcut ceva rău?

— După părerea lor, da. Şi, fiindcă dădeau pe-afară de furie, i-au trimis boala aceea.

— Nu-nţeleg nimic…

— Numai Fatou îţi poate povesti despre masacru.

Masacru?

M-am întors spre ea. Sătulă, se uita la Saint-Esprit, care-i surâdea. De când se trezise, un cuvânt nu-i adresase.

I-am şoptit lui Papa Loum:

— De ce nu-l bagă-n seamă?

— Cred că e supărată rău.

— Pe el?

— Pe ea.

La sfârşitul mesei, Mami s-a ridicat, s-a întins, m-a luat de mână şi m-a anunţat:

— Vino, o să-ţi arăt totul.

Mijind ochii, Vrăjitorul a încurajat-o din cap. A făcut un gest şi spre Saint-Esprit, întrebarea putându-i-se citi pe chip: „Cu ăsta ce-ai de gând?“

Mami s-a încordat. Fruntea i s-a încruntat şi m-am temut să nu-i sară globii oculari din cap, într-atât gândurile i se izbeau unele de altele pe dinăuntru. Papa Loum a murmurat:

— Tot aşa plânge şi peştele, dar nu i se văd lacrimile.

Mami şi-a calmat respiraţia, s-a liniştit, şi-a regăsit aerul demn şi, ca şi cum ar fi anunţat ceva lipsit de importanţă, i-a zis lui Saint-Esprit:

— Hai şi tu.

Tata s-a ţinut atent după noi.

Am părăsit insula de copaci şi am început să păşim sub soarele agresiv, care devora peisajul. Mai degrabă mărăcinoasă decât ierboasă, savana, imensă şi fără ieşire, ne oferea o sută de căi fierbinţi.

— Gouye 6! Acela e!

6. „Baobab“ în limba wolof. (N. a.)

Mami şi-a îndreptat degetul către un baobab colosal, masiv, burduhănos, pe cât de lat, pe atât de înalt, aşa de puternic, încât îţi lăsa impresia că fusese plantat pe acest pământ roşiatic de către titani cu mii de ani înainte. Baza lui enormă, constituită din trunchiuri lipite unele de altele, se termina cu o coroană de ramuri neregulate, fără frunze, care sugeau azurul de parcă arborele, pus invers, şi-ar fi adâncit rădăcinile în cer.

De la distanţă, scoarţa argintie îi strălucea; în schimb, când am ajuns lângă el, s-a mulţumit să îşi întindă fibrele netede. Atingându-l, mi-am dat seama că lemnul, moale, elastic, păstra urma unghiei pe care mi-o plimbasem pe suprafaţa lui.

Mami a îmbrăţişat trunchiul, s-a lipit de el, l-a mângâiat, l-a mirosit.

— În Senegal, baobabului i se spune „copacul vieţii“, fiindcă produce alimente benefice, de la rădăcini până la flori, trecând prin seminţe. Pentru mine însă, înseamnă mult mai mult: arborele acesta mi-a salvat viaţa.

Mami ne-a invitat să ne aşezăm. Rămasă în picioare, şi-a spus povestea.

Avea cincisprezece ani şi locuia în satul vecin cu baobabul. O parte din familie provenea din Mauritania, o alta din Senegal, însă acest amestec ţinea de atâtea veacuri, încât nimeni – părinţi, strămoşi, unchi, mătuşi, veri, verişoare – nu mai ştia exact cărei ţări aparţinea. Nici nu le păsa. Pentru