ei, chiar dacă existau două naţii, cea din Senegal şi cea din Mauritania, ţara nu era decât una singură: cea a Fluviului. Chiar dacă acel curs de apă despărţea două maluri care ascultau de guverne diferite, frontiera părea o abstracţiune pentru generaţiile de bărbaţi şi de femei care locuiau lângă fluviu, se îmbăiau în el şi-l traversau. Ce reprezintă o frontieră care poate fi trecută plutind pe un trunchi de copac?

Fatou, cel mai mic copil al unei familii iubitoare, creştea alături de părinţi, de cei patru fraţi şi cele trei surori ale ei. Tatăl ei, de origine mauritană, făcea comerţ cu senegalezii. Mama, provenind dintr-o familie senegaleză de ţărani, cultiva salată şi legume pe o bucată de pământ fertil graţie aluviunilor fluviului. Lui Fatou, copilul cel mic, răsfăţată de toţi fraţii, îi plăcea să citească; ca atare, tatăl ei profita de numeroasele lui călătorii pentru a-i aduce cărţi care să-i satisfacă apetitul. Îndrăgostită de linişte, luase obiceiul de a urca în acest baobab, care ascundea, la cinci metri înălţime, o scorbură, un soi de pătuţ-leagăn spongios, unde se ghemuia şi devenea invizibilă. Şi astfel i se scurgeau zilele împreună cu Agatha Christie, Gaston Leroux, Maurice Leblanc, Jules Verne, Henri Troyat sau Alexandre Dumas.

În aprilie 1989, au izbucnit conflicte de-a lungul fluviului. La început au părut nişte altercaţii banale între localnici şi călători, între ţărani şi comercianţi, cum aveau loc în fiecare an. Însă ciocnirile au luat amploare şi au degenerat. Fiecare ţară şi-a găsit motivele ei pentru a le amplifica: unii mauri7 din Mauritania şi-au dorit să scape de populaţia neagră de origine senegaleză; unii politicieni din Senegal, încremeniţi în marasmul economic adus de cei douăzeci de ani de secetă, au pus la rândul lor gaz pe foc, pentru a distrage atenţia cetăţenilor şi a reface coeziunea naţiunii.

7. Populaţie cu ascendenţă arabo-berberă din Mauritania. (N. tr.)

Şi violenţa a izbucnit. O violenţă oarbă, impetuoasă, asasină, a cărei consecinţă a fost generarea de noi violenţe. De fiecare parte a fluviului, „indigenii“ s-au repezit la „străini“, în ciuda nuanţelor şi adevărului.

Într-o dimineaţă, o miliţie de puşti înfierbântaţi a aterizat în sat, hotărâtă să-i ucidă pe cei pe care-i considera „de pe celălalt mal“. În ziua aceea, Fatou se urcase în copac pentru a citi.

— La început n-am înţeles ce se întâmpla acolo, departe. Apoi, auzind focuri de armă, zărind fumul urcând spre cer, am ghicit. Vag. De fapt, m-am simţit greoaie, paralizată. Nu îndrăzneam să-mi mărturisesc că acolo se petrecea ceva oribil, că tata, mama, fraţii şi surorile îmi erau ucişi. Intrasem în panică şi, în acelaşi timp, îmi înăbuşeam presentimentele. Ar fi fost prea absurd! Imposibil… Chiar să se poată întâmpla acte de o asemenea cruzime? Îmi înfierbântaseră imaginaţia lecturile! De-am ajuns să mă cred eu autoarea focurilor de armă, a ţipetelor, a flăcărilor. Am rămas încremenită în scorbură până seara. Noaptea, m-am întors în sat. La marginea lui, am înţeles că nu avusesem un coşmar. Cenuşă… jar… cadavre… Când mă pregăteam să mă îndrept spre casă – în locul căreia nu mai rămăsese decât un morman calcinat –, cu inima zbătându-mi-se în piept, înnebunită, un bărbat a apărut în faţa mea. „Fatou, mi-a şoptit, nu merge mai departe, nu trebuie să te întâlneşti cu ei.“ Fără a-mi lăsa timp de reacţie, mi-a pus palma pe gură, m-a ridicat şi m-a închis la el în casă. Nu am înţeles pe loc de la ce scăpasem. Dacă nu ar fi intervenit, cei din miliţia aceea, ocupaţi să îngrămădească unele peste altele cadavrele, m-ar fi executat pe loc, fiindcă ştiau perfect compoziţia fiecărei familii. Erau din sat, aici locuiau, părinţii mei stătuseră cu ei de vorbă, băuseră împreună, mâncaseră împreună, dansaseră împreună la marile noastre sărbători. Fraţii şi surorile mele, la fel.

Mami s-a întors spre mine.

— Bărbatul care m-a salvat era Bamba.

— Bamba?

— Am fost salvată de un copac şi de Bamba. Iată de ce l-am considerat mereu fratele meu.

În sinea mea, în pofida ororilor relatate de Mami, am respirat uşurat: Bamba se dovedea un om viteaz, curajos, căruia Mami îi datora viaţa. Avusesem dreptate să-mi placă de la bun început. Şi să nu dezvălui nimănui furtişagul…

— Bamba îşi asuma un risc nebunesc ascunzându-mă. În isteria momentului, dacă i-ar fi descoperit iniţiativa, cei din miliţie l-ar fi executat pentru trădare. Timp de mai multe zile, minţindu-i pe ai săi, sfidând pericolul, eroic fără a-şi da seama, m-a sprijinit, m-a susţinut, mi-a înăbuşit lacrimile luându-mă-n braţe, uscându-mi-le cu haina lui. Într-o noapte mai puţin agitată, am fugit amândoi. Am mers timp de o săptămână, până la Dakar. Acolo, Bamba ne-a adăpostit la un văr de-al lui. Am început să recapăt puţină încredere. De cum s-a ivit ocazia, m-a suit într-un avion cu destinaţia Paris, unde lucra acel văr.

Şi-a masat gleznele şi a găsit puterea de a ne zâmbi, mie şi lui Saint-Esprit.

— Restul îl cunoaşteţi, întrucât faceţi parte din el.

Am rămas tăcuţi o bună bucată de vreme. Mami a adăugat:

— A, uitasem, Bamba mi-a făcut rost de bani pentru a mă instala la Paris. Pretindea că luase economiile părinţilor mei, ascunse printre rămăşiţele casei noastre, care arsese. Dragul de Bamba! Niciodată nu am aflat dacă acela era adevărul…

Zilele următoare, Papa Loum a ţinut să fie sigur de vindecarea lui Mami. Prin urmare, şi-a dorit să mai rămânem la malul fluviului.

Mama şi cu el se aşezau pe marginea apei şi stăteau de vorbă ori împărţeau o tăcere hrănitoare. Eu admiram pirogile cu bot ca de peşte, observam atitudinile pline de fasoane ale bâtlanilor cenuşii, mă fermeca zborul flamingilor roz. Cât despre Saint-Esprit, când nu rămânea cu nasul în Biblie, pe sub vreun copac, învăţa limba wolof discutând cu câte un trecător, cu pescarii, cu ciobanii, cu tot soiul de nomazi, de negustori, de contrabandişti. Dacă stăteai să-l asculţi seara, când ne povestea întâlnirile de peste zi, malul acela aparent sălbatic permitea abordarea tot atâtor oameni