și greutatea săpăturilor la întîmplare. Nu avea însă verva și entuziasmul de altădată. Vorbea mai mult ca să-și arate cum și-a petrecut ziua și ca să împiedice tăcerea să se aștearnă definitiv.

— Știți că Simina mi-a povestit un basm pe care i l-a spus chiar astăzi doica? începu Egor.

Sanda roși brusc și se întoarse spre soru-sa.

— De-abia tîrziu am aflat că doica nici n-a fost în după-amiaza asta aici, că a plecat la Giurgiu după cumpărături, vorbi Sanda. Simina, ai să fii aspru pedepsită!

Egor nu mai știa pe cine să privească. D-na Moscu se deștepta ușor din toropeala ei obișnuită.

— Cum rămîne cu basmul nostru de azi, domnișoară Simina? întrebă răutăcios Egor.

Își dădu în acea clipă seama ce mare voluptate este să te răzbuni pe un copil, să-l chinui cînd îl ai în puterea ta. Simina îl privi totuși cu atîta dispreț, încît mînia lui Egor se aprinse din nou.

— E un basm pe care îl știu de mult, răspunse ea politicos.

— Atunci de ce-ai mințit fără rost? întrebă Sanda.

— Răspunde fără teamă, fetița mea, interveni d-na Moscu. Nu-ți fie teamă de pedeapsă. Dacă ai greșit, vorbește cu curaj.

— Nu mi-e teamă de pedeapsă, vorbi calmă Simina, dar nu pot răspunde…

Privi în ochii Sandei cu aceeași exasperantă seninătate și siguranță. Soru-sa izbucni:

— Deocamdată, ai să te culci fără desert și ai să te ridici chiar acum de la masă. Sofia te va conduce în camera ta…

Simina păru că-și pierde o clipă cumpătul; devenise palidă, își strînse buzele, căută ajutorul d-nei Moscu. Dar d-na Moscu ridică zîmbind din umeri. Atunci Simina se sculă, recăpătîndu-și zîmbetul ei disprețuitor și, după ce spuse „bună seara”, sărută obrazul d-nei Moscu și plecă spre odaia ei.

— Îmi pare foarte rău de domnișoara noastră, spuse d-l Nazarie. Este atît de bună și de mică… Poate n-ar fi meritat o asemenea pedeapsă.

— Îmi pare și mie rău, căci o cunosc cît e de sensibilă, vorbi Sanda, dar trebuie să o dezvățăm de obiceiul acesta de a minți fără rost…

D-na Moscu o aprobă clătinînd din cap. Totuși, scena îi făcuse destul de rău, căci abia dacă mai spuse un cuvînt pînă la sfîrșitul mesei.

— Te-ai convins acum ce fel de basme ascultă, adăugă Sanda către Egor.

Pictorul scutură din umeri, ca și cum s-ar fi îngrozit. Se întrebă totuși dacă Sanda înțelege tot ce se petrece cu soru-sa.

— Ceea ce e mai grav, spuse Egor, e că am impresia că nu ascultă toate basmele. Multe le inventează chiar ea…

Își dădu seama chiar în clipa cînd rosti aceste cuvinte că a făcut o gafă. Sanda îl privi înmărmurită, severă.

[1] A aștepta (înv. și reg.) (n. r.)

Capitolul V

Rămași singuri, Egor și d-l Nazarie porniră spre poartă. Merseră multă vreme fără ca vreunul din ei să scoată un cuvînt. Deodată, domnul Nazarie se hotărî.

— Te-ai supăra mult dacă te-aș întreba un lucru foarte intim? Bunăoară, dacă ești într-adevăr îndrăgostit de Sanda?

Egor ezită să răspundă. Era mai puțin surprins de întrebarea indiscretă a profesorului, cît încurcat de răspunsul pe care trebuia să-l dea. Sincer vorbind, nu știa nici el dacă e într-adevăr îndrăgostit de Sanda așa cum accentuase, întrebînd, d-l Nazarie. Îi plăcea mult fata. O aventură, o dragoste chiar, asta căuta cu bucurie. Sanda se împletea mult cu arta lui, cu ambițiile sale nemărturisite. Ar fi fost foarte greu să răspundă sincer.

— Văd că șovăiești, continuă d-l Nazarie. N-aș vrea să judec altfel tăcerea d-tale, să cred că te-au mîhnit cuvintele mele oarecum brutale… Dar dacă nu ești sincer îndrăgostit de d-ra Moscu, te-aș sfătui să pleci cît de curînd de-aici. Atunci aș pleca și eu, aș pleca, poate, chiar mîine, înaintea d-tale…

Egor se opri din mers, ca să-și dea mai bine seama de cuvintele profesorului.

— S-a întîmplat ceva atît de grav? întrebă el cu jumătate de glas.

— Deocamdată, nimic. Dar nu-mi place casa asta, nu-mi place defel. E un loc blestemat. Am simțit asta din prima seară. Nu e nimic sănătos aici. Nici măcar parcul acesta artificial, parc din salcîmi și ulmi puși de mîna omului…

Egor începu să rîdă.

— Pînă acum nu-i nimic grav, spuse el. Pot chiar să-mi aprind o țigară în liniște…

D-l Nazarie îl privi cum și-o aprinde, mirat.

— Chiar țigara aceasta ar putea să-ți atragă luarea-aminte, continuă el. Ai uitat scena penibilă de azi noapte?

— Aproape o uitasem. S-a întîmplat însă astăzi un lucru care mi-a amintit-o. Am să-ți spun îndată…

— Văd că ești îndrăgostit și nu vrei să pleci. Eu nu te învinuiesc de nimic. Dar mi-e teamă că va fi foarte greu, foarte greu… Cel puțin crezi în Dumnezeu? Te rogi la Maica Domnului, îți faci cruce noaptea, înainte de culcare?

— Niciodată.

— Cu atît mai rău. Ar trebui să înveți măcar asta…

— Dar, în definitiv, ce-ai aflat d-ta atît de grav în sat?

— Mai nimic. Simt însă cum m-apasă casa asta, și eu nu mă înșel niciodată. Nu-mi fac un merit din așa ceva, dar nu mă-nșel. Am trăit multă vreme singur, aproape de pămînt, asta înainte de a începe săpăturile. Sînt aproape, aproape fiu de țăran. Tata era sergent de jandarmi într-un sat de lîngă Ciulnița. Nu te uita la mine că nu mai am păr în cap și sînt belfer universitar. Eu simt lucrurile acestea foarte bine. Sînt și eu un fel de poet; n-am scris versuri decît în liceu, dar am rămas poet…

Egor asculta uluit volubilitatea aceasta nervoasă și incoerentă a domnului Nazarie. Profesorul se afunda singur într-o mare de cuvinte, de amintiri și de sentimente, din care nu izbutea să mai iasă. La început, cuvintele sale erau hotărîte și cumpănite. Pe nesimțite însă, un început de delir îi înfierbînta vorbele. Și glasul era mai sugrumat, răsuflarea mai precipitată. De ce-mi spune el mie toate astea? Ca să-și scuze plecarea, ca să și-o pregătească?

— Domnule profesor, îl întrerupse Egor calm, d-tale ți-e frică