Dar Emanuel se retrase brusc, își ceru macferlanul de la garderobă și, apropiindu-se de portar, îi strecură o bancnotă în mînă și-i oferi o țigară „Lucky Strike”.

— Venisem să întîlnesc pe domnul Beldiman, șopti el, dar nu-l văd. Nu cumva a plecat?

— Nu cred c-a plecat, spuse portarul. Marieto, se adresă garderobierei, l-ai văzut cumva pe domnul Beldiman?

— A plecat, spuse garderobiera. A plecat pe la două. Dumnealui nu bea, nici nu fumează, adăugă zîmbind cu înțeles. Vine doar pentru program.

— Vă vorbesc de domnul Vasile Beldiman, explică Emanuel.

— Îl cunoaștem bine, spuse portarul. Cînd se plictisește la vilă, vine la Constanța, la casa dînsului din Porumbari, și cam la două, trei zile o dată vine și pe la noi. Vine pentru program…

Alessandrini deschise ușa și se opri spectacular în prag, cu brațele deschise, gata să-l îmbrățișeze.

— Excelență! exclamă el. În sfîrșit!

— Mă întorc imediat, spuse Emanuel dînd să iasă. Trebuie să-l văd pe Beldiman.

— A fost aici cu noi, la masa noastră, spuse Alessandrini, rostind sacadat cuvintele și cu oarecare greutate. Dacă veneai cu vreun ceas, două, mai devreme, îl găseai.

— Mă întorc imediat, repetă Emanuel și ieși în stradă.

Își ridică gulerul de la macferlan și începu să umble cu pasul repede, apucînd pe străzi la întîmplare. După vreo jumătate de ceas, se opri, parcă și-ar fi adus aminte de ceva și se îndreptă spre promenadă. Cînd ajunse, auzi orologiul sunînd ora 4, dar era încă întuneric și cerul părea tot atît de acoperit. Talazurile se apropiau negre, înalte de dig, și se spărgeau asurzindu-l. După ce le privi în neștire, timp îndelungat, căută o bancă și se așeză. Se făcuse frig și ca să se dezmorțească, Emanuel suflă în mîini, apoi își aprinse o țigară. Tîrziu, simți că-l doboară oboseala și își rezemă capul în mîini, pe speteaza băncii. Dar nu reuși să adoarmă. La răstimpuri, valurile se spărgeau înalte, și spuma îl stropea din belșug. Se ridică în picioare, se întinse din toate încheieturile, căscă adînc și, cu pas hotărît, urcă spre „Albatros”. Se mai uită încă o dată la ceas înainte de a intra. Era 5 fără un sfert.

Barul era pustiu. La o masă, cu fața prinsă în palme, îl aștepta Alessandrini.

— Ah! exclamă el cînd îl văzu apropiindu-se.

Apoi tăcu, privindu-l lung, concentrat, în ochi.

— Te rog să nu te superi, dar e vorba de ceva realmente important, începu Emanuel, trăgînd un scaun și așezîndu-se alături de el. Mă pot încrede în spiritul dumitale de observație și în memoria dumitale? Îmi poți jura că-ți aduci aminte de tot ce s-a întîmplat astă-seară?

Alessandrini îl ascultase încruntat, dar pe nesimțite figura i se lumină și zîmbi visător.

— Așa vorbea și ea, spuse. Parcă o aud vorbind.

— Cine vorbea așa? îl întrerupse Emanuel, pălind ușor.

— Ea, Adriana, Ariana, șopti Alessandrini, continuînd să zîmbească. A vorbit de altfel tot timpul. La început, credeam c-o cheamă Adina. Dar n-o chema așa. O chema Ariana. Sau Adriana…

Emanuel scoase pachetul cu țigări, dar se răzgîndi și-l așeză resemnat pe masă.

— E ceva foarte important, începu el din nou. Te rog să-mi spui sincer dacă mă pot încrede în dumneata.

Alessandrini întoarse capul spre el și izbucni pe neașteptate în rîs.

— Ești extraordinar! exclamă el tîrziu, cu oarecare greutate. Ești pur și simplu extraordinar, repetă clătinînd din cap.

Apoi zîmbetul i se stinse și, încrucișîndu-și brațele pe masă, plecă fruntea și căzu din nou pe gînduri. Emanuel îl privi cîtva timp în tăcere, șovăind. În cele din urmă apucă pachetul cu țigări și începu să-l învîrtească nervos între degete.

— Alessandrini, reluă el cu gravitate, e vorba de ceva foarte important. Te rog să-mi spui doar atît, dacă astă-seară, aici sau la dumneata, la vilă, una din prietenele dumitale a alunecat și a căzut, și cînd cineva dintre dumneavoastră s-a repezit s-o ridice, o altă doamnă sau domnișoară era deja acolo și o ajutase să se ridice.

Alessandrini încercase să-l asculte, dar renunță repede și clătină hotărît din cap.

— Nu, îl întrerupse el, nu m-ai înțeles. Nu era vorba de asta. Am vrut să spun altceva.

— Poate, dansînd, a alunecat, continuă Emanuel emoționat, sau poate cineva a împins-o din greșeală pe parchet, și atunci s-a împiedicat și a căzut…

— Nu, n-a căzut nimeni. Dar, stai, că povestea nu s-a terminat. N-au plecat încă. S-au dus la vilă, să facă un duș și să se schimbe. Iahtul nu pleacă înainte de zece. Te așteaptă pe dumneata.

— Pe mine? se miră Emanuel zîmbind. Dar eu nici nu-i cunosc…

— A fost ideea Adrianei, continuă Alessandrini visător. A Arianei… Te-a zărit cînd ai intrat aici, azi-noapte. Ah, excelență, exclamă aproape patetic, ce femeie extraordinară! Îți spun, a fost destul să te zărească. O clipă! N-a avut nevoie mai mult de-o clipă…

Emanuel desfăcu distrat pachetul și scoase încet o țigară.

— Nu prea înțeleg, spuse. Nu văd ce legătură poate să aibă.

— Doar ce te-a zărit, o singură clipă, și-apoi ne-a vorbit un ceas de dumneata. Ce inteligență! Te-a ghicit imediat. Spunea: „Tînărului acestuia îi e frică de mine! Fuge de mine!”

Emanuel își aprinse țigara și trase primul fum cu sete.

— N-am de ce să fug de ea, spuse. Nici n-o cunosc. Nici nu știu cum arată la față.

— Ea te cunoaște bine, reluă Alessandrini. Te-a ghicit imediat că ți-e frică. Am vrut să trimit pe Gib să te caute, îmi închipuiam că trebuie să fii pe promenadă, dar ea, Adriana, nu m-a lăsat. „Nu-i nimic, mi-a spus, îl așteptăm, și mîine dimineață îl luăm cu noi la Balcic.”

— E absurd! făcu Emanuel, începînd să rîdă. Știi bine că nu pot să vin, că în două săptămîni trebuie să fiu la Stockholm.

— Așa spunea și ea, Ariana, continuă Alessandrini zîmbind. Spunea: „Iar dacă nu vrea să vină cu noi la Balcic, nu-i nimic; în două săptămîni ne întîlnim la Stockholm”.

— La Stockholm? întrebă Emanuel. Dar ce caută ea la Stockholm?

— Nu știu. N-am întrebat-o. Dar ți-am spus: e o femeie extraordinară. Te-a ghicit imediat…