ci pederaști, pederaști activi și pasivi, colaboraționiști cu ocupantul fascist, trădători de patrie, care au o singură dorință, să ajungă în ocnă, în raiul lor, și ca să ajungă în el, ucid fetițe, dar și oameni bătrîni, și acești scriitori descriu aceste crime cu exaltare și critica îi laudă, scrie despre ei tomuri întregi, prefețe, face să curgă rîuri de cerneală. Nu sînt un astfel de scriitor, deși unii sugerează că aș fi, nu chiar criminal, deși a-ți ponegri neamul e și asta o crimă, o trădare de patrie dintre cele mai ignobile, căci patria e mama noastră a tuturor, pe pămîntul ei am deschis ochii, pe miriștile ei am auzit ciocîrlia, în ogrăzile ei am văzut răsăritul soarelui și am auzit minunatul fluierat al graurului… Nu sînt un scriitor idilic, viața noastră a fost aspră, da, aspră și în asprime nu toate virtuțile înfloresc, mai înfloresc, născute din sărăcie și mizerie, violența, cruzimea, forme ale disperării și ale revoltei… Le-am descris și pe ele, dar n-am denigrat, nu mi-am înjosit eroii… Gata, am gîndit iar în clipa aceea, ajunge, s-a înțeles ceea ce vrei să spui, nu întinde coarda… Dar el o întinse sau cel puțin așa mi se părea mie, fiindcă îl cunoșteam de cinci ani, o întinse după o teorie a lui că trebuie s-o întinzi chiar pînă plesnește și în clipa cînd plesnește să-i dai drumul din mînă și să-i zboare celui pe care îl vizezi pe lîngă urechi, să-i vîjîie pe lîngă tîmple, și imediat să-ți alegi altă coardă, să ai mai multe și s-o iei de la cap… În cazul de față cel vizat era I. C. care nu putea fi numit, dar care, la rigoare, putea fi… Președintele Consiliului de Miniștri, care îl simpatiza și nu înțelegea nimic din înverșunarea crescîndă a celebrului prozator, îl întrerupse mirat și vesel: maestre, îi zise, nu vreau să vă întrerup, dar ca să vă pot urmări, v-aș ruga să spuneți direct la cine vă referiți… sîntem între noi, putem vorbi deschis, văd că sînteți foarte îndurerat, spuneți pe față… Da, da, da, zise prozatorul prinzînd din zbor o altă coardă, da, sînt îndurerat și cum să nu fiu dacă mi se spune, nu pe față, nu deschis, nu sincer, că mi-am ponegrit țara în cărțile mele, mi-am ponegrit neamul peste hotare… Ei, da, îl opri iar primul-ministru, dar cine… Se lăsă o tăcere și se produse o relaxare și în prezidiu, toți cu expresii vesele, fals nedumerite și cu ridicări din umeri: ei, cine să fi spus, unde, cînd… Da, da, am să spun, șopti prozatorul parcă cu o tristețe metafizică, n-aș fi vrut să spun, dar trebuie să spun… O să-l numească oare pe I. C.? mă întrebam. Ai fi putut crede că vorbitorul, ajuns aici, are de gînd să-și taie punțile, să joace totul pe-o carte, nu mai putea da înapoi, podurile, în urmă, i se vor prăbuși… Ce i se mai putea face mai mult decît să fie declarat trădător de țară? Să-l spînzure? Să-l belească de piele? N-aveau decît, își trăise viața, se întîmplă, da, se scrie și în istorie că o viață glorioasă are adesea un sfîrșit tragic… Și-l asuma, de ce să nu și-l asume?… Da, da, o să-l spun, repetă, de ce să nu-l spun, e aici de față și surîde, eu nu surîd, nu pot să mai surîd… prietenul meu, fiindcă sîntem prieteni, tovarășul Dumitru Dumitrescu-Dolj, secretar general al Uniunii… scriitorilor (la acest din urmă cuvînt șovăi premeditat apoi îl rosti, dar sarcastic, cu intensă ironie, vrînd parcă să spună că iată ce-au ajuns scriitorii, să li se pună în cap un astfel de ridicol personaj, care mai și surîdea; personajul, auzind, surîse și mai accentuat ca și cînd i s-ar fi adus un elogiu…). Cineva dinafară ar fi putut crede că era prea puțin pentru o punere în scenă atît de dramatică, pentru noi însă era foarte mult! comentă Ion Micu fără patetism, cu o modestă convingere. Era o breșă care doar în aparență se plasase la nivelul Uniunii, și avînd un mobil meschin. Îmi revenea mie sarcina s-o plasez în sfera clară și distinctă a principiilor, dar fără această breșă mi-ar fi fost imposibil, fiindcă cine eram eu? Un critic literar abia cunoscut, un redactor-șef al unei reviste din provincie, în timp ce el era o puternică personalitate, care avea în urma lui o operă. Iar breșa nu se putea face decît exact în stilul în care o făcuse el. Unii declarară mai tîrziu că felul cum vorbise cunoscutul prozator le pricinuise scîrbă. Erau privilegiați ai ierarhiei care se formase de la I. C. în jos, scriitori minori și demagogi, care aveau deja mașini la scară, dar și scriitori de valoare care își încheiaseră opera și nu-i mai interesa decît o existență comodă, după ce în vechiul regim duseseră o viață grea de lipsuri materiale și plină de compromisuri zadarnice. Cînd luă cuvîntul cel care ceruse să-i fie asigurate lemnele și un kilogram de carne pe zi, el îl apără pe secretarul general al Uniunii, lucru care mă scîrbi pe mine de astă dată, deși îl prețuiam, era și el un mare scriitor, avea într-adevăr nevoie de lemne și de carne, avea și doi copii, dar…” Capitolul II

Ion Micu tăcu, nu-și duse ideea pînă la capăt. Suferea vizibil de ceva, o expresie de minus i se așternuse pe chip. Vru să-și aprindă o nouă țigară, dar renunță cu un fel de silă… înțelesei: țigările nu mai aveau gust… „Ascultă, Victore, zise, în spitalul ăsta nu se poate bea o cafea?” Eram pe terasă. Mă ridicai, ieșii pe coridor și mă dusei în oficiu, unde întrebai o infirmieră dacă nu putea să-mi aducă o cafea. „Are medicul de gardă, zise, dacă vă dă el, vă facem…” Și o luarăm amîndoi spre camera de gardă. Medicul se uită la mine surprins, dar fata i-o luă înainte, îl luă la vale, hai dom’ doctor, nu fiți zgîrcit, doar atît îi spuse și nu-i mai așteptă