prin sală, Titi făcu semn lui Felix să meargă mai încet, fiindcă Simion dormea (cu cămaşă, ca peste noapte, afla mai târziu Felix). Ajunşi în odaie, Titi trase cutia lată a unei mari mese, în care Felix zări cărţi, creioane, pachete de ilustrate, puse într-o ordine militară. Toate cărţile şi caietele erau învelite cu o grijă meticuloasă şi semnate caligrafic pe un portativ tras uşor cu creionul. Văzând admiraţia lui Felix, Titi se crezu dator să-i arate şi alte dovezi de industrie. Avea albume în care copia cu o caligrafie armonioasă fel de fel de poezii cu iniţiale figurate şi colorate. Legătura şi cartonarea albumelor erau opera lui. În loc să-şi cumpere hârtie de muzică, inventase un pieptene cu cinci picioare de creion cu care linia hârtia velină simplă. Îşi făcuse o cutie pentru păstrat desenele din carton lipit cu îngrijire cu o hârtie cafenie şi apoi ornamentat în peniţă cu fluturări gotice. Manualul de limba latină îl imitase pe de-a întregul, fabricând legătura, cartonajul, reproducând desenele şi scriind caligrafic textul.

  La întrebarea lui Felix dacă făcea asta ca să economisească banii pentru cumpărarea cărţilor, Titi spuse că nu, dar „că-i plăcea” aşa. Avea şi o vioară, pe care i-o cumpărase tanti Aglae, dar nu putea să cânte decât câteva linii de exerciţiu elementar. Mai mult decât muzica propriu-zisă îl pasionase colectarea materialului. Îşi făcuse un album de muzică, în care copiase tot ce-i picase în mână: arii populare, romanţe italiene, fragmente de operă pentru partea cântăreţului solist, cântece populare nemţeşti.

  — Când ai ceva frumos, zise Titi lui Felix, te rog să-mi dai să copiez.

  — Am putea să facem împreună duete, când îmi voi aduce vioara de la Iaşi şi notele, am caietele lui Mazas, propuse Felix.

  — Nu acum, refuză hotărât Titi, acum mă exercitez cântând lucruri uşoare şi după ureche. Mai târziu, peste câţiva ani! (Avea douăzeci şi doi de ani.)

  Felix avu în gând o clipă intenţia de a-i demonstra că metoda e greşită, dar se stăpâni spre a nu părea pedant. Întrebându-l în ce putea să-i fie de folos, Titi ceru să i se arate la limba latină. Voia numai traducerea, şi anume, să i se spună cuvânt cu cuvânt în româneşte, pentru a-l scrie deasupra textului. Orice sugerare a unei alte metode fu respinsă, şi Felix trebui să-i dicteze, privind cartea pe deasupra umărului lui, în vreme ce el scria atent traducerea, făcând să i se repete câte o vorbă. După o jumătate de oră, Titi declară că s-a plictisit şi că-l doare capul şi nici măcar nu arăta dorinţa de a urma numaidecât a doua zi, spunând pur şi simplu:

  — Să lăsăm pe altă dată.

  Felix se ridică să plece, şi atunci îşi aduse aminte de romanul lui Stendhal, pe care-l lăsase în colţul mesei. I-l întinse lui Titi, întrebându-l dacă l-a citit. Acesta negă cu capul, luând cartea ca pe un album de preţ şi răsfoind-o atent cu degetele uşor apropiate de muchia filelor. Privea mai cu seamă desenele.

  Trecură câteva zile în care Felix se sfii să se ducă la Aglae nechemat. În acest timp ieşise de câteva ori în oraş, luase unele informaţii cu privire la universitate şi colindase anti-căriile aşezate pe cheiul Dâmboviţei. La început, ceruse voie lui moş Costache să iasă, obişnuit cu normele internatului, însă bătrânul, surprins de această cerere, îi spuse că poate să lipsească şi ziua, şi noaptea… Chiar şi noaptea. La această expresie, clipi din ochi cu o complicitate pe care Felix n-o pricepu tocmai bine. Într-o zi, Aglae, la o şedinţă de joc de cărţi, apelă din nou la el:

  — Tinere, văd că nu mai vii pe la noi să-l ajuţi pe Titi al meu. Poţi să vii neinvitat, Titi e puţin cam lăsător, trebuie îndemnat.

  Felix vizită dar din nou pe Titi, care îl primi cu bonomia lui placidă şi-l întrebă, ca să nu trădeze de la început scopul didactic al vizitei, dacă a citit La chartreuse de Parme. Atunci Titi scoase din cutie cartea, pe care Felix n-o recunoscu la început, fiindcă era îmbrăcată, cu îngrijire, în hârtie albastră. O mulţime de zăloage chibzuite de hârtie arătau locuri de interes. Taina lor se lămuri repede.

  — Mi-au plăcut mult desenele şi am copiat câteva!

  Şi Titi scoase de la sfârşitul volumului un pachet de hârtii pătrate, pe care desenase cu acuarelă vreo douăzeci de ilustraţii.

  — Dar romanul te-a interesat, nu-i aşa?

  — N-am avut vreme să-l citesc, spuse calm Titi, înapoindu-i definitiv cartea, altă dată poate ţi-o cer!

  Felix îşi aminti vorbele ironice ale Otiliei şi începu să se încredinţeze că ele porneau nu din răutate, ci dintr-o lungă experienţă. Fiindcă Titi povestea tot soiul de mărunţişuri din viaţa zilnică sau cea şcolară, fără să acuze vreo intenţie la studiu, Felix îi mărturisi că era însărcinat de Aglae să-i dea concursul. Titi admise doar să i se mai dicteze traducerea unei scurte bucăţi. Colaborarea nu dură însă mult, şi Titi, devenind deodată palid, se ridică în picioare, cu mâna dreaptă în sus şi capul plecat pe spate, şi zise speriat:

  — Îmi curge sânge din nas!

  Într-adevăr, un fir de arnici roşu se prelingea pe şanţul adânc al buzei de sus. Cum hemoragia nu se oprea şi Titi făcuse o figură de teroare, Felix deschise uşa şi ieşi în sală. Atrasă de zgomot, Aglae veni şi, informată de Felix, irupse zgomotoasă în odaie.

  — Iar ai hemoragie, drăguţă, se văită ea, să-ţi dau vată. Scotocind prin casă, veni cu un tampon mare de vată, pe care îl vârî în nara lui Titi, punându-i în acelaşi timp o mână pe frunte.

  — Asta este numai din pricina oboselii, bombăni ea. Mai dă-o în plata domnului de carte, că n-am să te fac filosof. Cine citeşte prea mult, se scrânteşte.

  Aceste cuvinte fură spuse cu o umoare acră, ce părea intenţionată şi care jigni pe Felix, fiindcă Aglae avea