aerul să învinovăţească pe Felix de surmenarea lui Titi, deşi ea însăşi îl chemase. Din acea zi, Felix încetă iarăşi de a se mai duce pe la Titi, până ce într-o zi Aglae îl îmbie din nou:

  — Domnule Felix, mai ocupă-te puţin de Titi al meu, am văzut că ai răbdare.

  Felix mergea acum foarte des pe la Titi, cu care se familiarizase, dar nu-l îndemna la lucru decât când acesta însuşi îl solicita, ceea ce se petrecea foarte rar. Titi era un tânăr foarte de treabă, dar de un caracter bizar. Îi plăcea să povestească lui Felix tot ce i se întâmplase peste zi, tot ce zărise pe stradă, subiectul desenelor pe care le văzuse. Dacă venea din oraş, Aglae îl întreba ce observase pe Calea Victoriei, şi Titi, docil, nara faţă de toţi ceea ce văzuse. Când însă Felix încerca să discute cu el vreo problemă, Titi se arăta rezistent şi încruntat, iar Aglae, dacă era de faţă, privea pe Felix cu duşmănie, ca pe un atentator la creierul fiului ei. Tot ce spunea Titi era sorbit de Aglae şi Aurica şi aprobat muţeşte de Simion.

  — Titi, propunea Aglae, ia povesteşte-ne tu cum aţi copiat la istorie.

  Atunci tânărul de douăzeci şi doi de ani începea să depene istoria naivităţii profesorului de istorie, pe care-l descria cu destul umor, înşelat de un grup de şcolari isteţi, care, ştiindu-i ticurile, făcuseră de acasă atâtea teze câte subiecte li se puteau da cu probabilitate. Aglae râdea cu mult haz şi privea matern pe Titi. Felix chema adesea la plimbare în oraş pe Titi, şi întâia oară acesta urmă cu docilitate itinerariul tovarăşului. A doua oară însă refuză cu încăpăţânare să treacă prin anumite locuri, preferând, de pildă, să stea împietrit o oră întreagă pe marginea lacului din Cişmigiu spre a asculta banalul repertoriu pe care-l cânta muzica militară. Întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse în decursul plimbării şi comunica lista pieselor cântate, reproducându-le vocal, când nu le ştia titlul. Căuta apoi cu orice chip să-şi procure „notele”, spre a le copia în albumul său. Erau însă zile în care Titi refuza cu îndărătnicie orice propunere de deplasare, sub cuvânt că-i este urât. Atuncea şedea pe o bancă, ascuţind cu atenţie creioanele colorate, tăcând cu desăvârşire. Aceste crize de apatie erau aprobate de Aglae ca dovezi de cuminţenie, şi când Felix invita pe Titi la plimbare şi acesta refuza sub cuvânt că-i este urât, Aglae sărea:

  — Unde să se ducă băiatul, să bată uliţele ca toţi pierde-vară? Să stea acasă!

  Titi mai avea şi altă ciudăţenie. Uneori, plictisit deodată de convorbire sau de prezenţa oamenilor, spunea:

  — Mă duc să mă legăn!

  Atunci se aşeza cu spatele pe muchia unei mese sau a unei sobe şi, cu mâinile împreunate în modul catolic, se legăna neîncetat de la dreapta la stânga şi invers. Alteori se aşeza întins pe spate şi, cu mâinile la fel împreunate, pe canapea sau pe pat, se clătina într-o parte şi-ntr-alta. Insatisfacţie în copilăria joasă, sau amintire prea profundă a acestei copilării? Felix nu-şi putea explica. Pentru Aglae şi ceilalţi, purtarea lui Titi părea foarte firească, şi însăşi Aglae îşi îndemna fiul, câteodată:

  — Dacă te-ai plictisit, du-te şi te leagănă!

  Într-altă zi, Felix găsi pe Titi aşezat pe o bancă, cu o mână în dreptul inimii şi aplecat cu bustul peste pântece, ca şi când ar fi fost chinuit de o mare durere lăuntrică. Faţa îi era tânguitoare, iar Aglae şi Aurica şedeau îngrijorate în juru-i, îmbărbătându-l:

  — Dar n-ai nimic, omul lui Dumnezeu, de unde ţi-a mai venit şi asta?

  — Aşa spui dumneata, se căina Titi, dar eu ştiu că sufăr de inimă. Uite, mă doare aici.

  — Unde te doare? Fleacuri! Făcea Aglae, expertă, punând mâna pe locul arătat de Titi.

  — Şi tata suferă de inimă. Familia noastră toată a suferit.

  — Ăsta ţi-a vârât în cap prostiile, arătă Aglae cu dispreţ către Simion. El, bolnav de inimă! Mănâncă toată ziua ca un trântor. Poate ai citit mult – arză-l-ar focul de citit – şi ţi s-a pus un junghi.

  Amândouă femeile fricţionară pe posacul tânăr cu alcool camforat pe la tâmple şi pe piept, şi hipocondriacul începu să se lase convins. Titi redeveni din nou comunicativ şi asiduu la industriile lui. Totuşi, într-altă zi declară la toţi, dezolat şi cu un zâmbet amar în colţul gurii – efect al unei lecturi întâmplătoare de cărţi de chiromanţie – că el n-avea să trăiască mult, fiindcă linia vieţii îi era scurtă şi n-avea decât un inel în jurul pulsului. A fost de trebuinţă ca Aglae şi Aurica să-i arate că şi ele aveau liniile în chestiune foarte rău conformate şi că totuşi trăiau. Încrederea lui Titi în chiromanţie fu zdruncinată şi buna dispoziţie reveni.

  Dacă Titi era afabil, dar reţinut, Aurica, dimpotrivă, arăta faţă de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos. Mergea pe Calea Victoriei străbătând mereu cu repeziciune şi cu repetiţie acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele. Ea spera în acest chip o aventură, care însă întârzia să se întâmple. O singură dată, un elev de şcoală militară, indus în eroare de ţinuta ei, se luă după ea şi o urmări până acasă. Aurica năvăli în curte în culmea agitaţiei şi spuse Aglaei:

  — Maman, maman, vine un ofiţer.

  Ofiţerul însă, intimidat de ţinuta onestă a casei şi de lipsa de atracţii sigure, după câteva plimbări prin faţa imobilului, dispăru. În acea seară, Aurica nu veni la masă şi se închise în odaia ei. Aurica avea despre bărbaţi o concepţie mistică, în care şi impertinenţele deveneau calităţi. Simpla prezenţă a unui bărbat, mai