sârbeşti şi ungureşti după care Basarab ar fi fost ajutat de tătari într-o luptă pe care o duce împotriva sârbilor alături de bulgari (Velbujd, iunie 1330, bătălie unde aliaţii sunt învinşi de sârbi) şi în vestita bătălie zisă de la „Posada" (noiembrie 1330) împotriva ungurilor – despre care vom mai vorbi, căci e considerată „actul de naştere" al Ţării Româneşti ca unitate autonomă în cadrul Europei feudale.

  E deci mai probabil că Basarab a fost acceptat ca „mare voievod" nu fiindcă ar fi dus lupte victorioase împotriva tătarilor, ci fiindcă ar fi fost cel mai capabil de a se înţelege cu ei. O origine cumană putea fi un atu la o vreme când tătarii occidentali (din Crimeea şi Bugeac) erau, majoritar, foşti cumani.

  De altfel, marii cneji ruşi au procedat la fel, adică au preferat îndepărtata suzeranitate mongolă, care nu se atingea de credinţa şi datinile lor, unei dominaţii a puterilor catolice, mult mai constrângătoare. Cu câteva zeci de ani înainte de Basarab, marele erou al Evului Mediu rus, Alexandr Nevski, de la Novgorod, apoi din Vladimir, a ales aceeaşi cale: s-a luptat eroic împotriva apusenilor, învingând şi pe suedezi şi pe cavalerii teutoni – în schimb s-a dus să-şi plece genunchiul, smerit, în faţa Marelui Han al Hoardei de Aur. La fel vor face în veacul următor şi marii cneji ai Moscovei.

  — Avem şi un document ciudat printre documentele transilvane de la începutul secolului XIV: în 1325, un cleric ungur depune mărturie că un fiu de comite cuman a îndrăznit, în faţa unui tânăr nobil maghiar, să-l ponegrească pe rege zicând că nu-i ajunge nici la gleznă lui Basarab! De ce tânărul cuman, dacă a vrut să-l înjosească pe regele Ungariei, nu l-a comparat cu regele Poloniei, cu cneazul de Halici sau cu vreun despot sârb – de ce l-a comparat cu voievodul Basarab, când acesta nu se distinsese încă învingând pe trufaşul rege? Nu cumva fiindcă era mândru de el, îl ştia de un neam cu el, poate chiar rudă?

  — Mă întreb, în fine, dacă poreclei „Negru Vodă" dată de tradiţie „descălecătorului", adică întemeietorului, poreclă pentru care s-au căutat tot felul de explicaţii, dintre care unele chiar năstruşnice, nu trebuie să i se păstreze explicaţia pe care o mai avea trei sute de ani mai târziu, când a fost culeasă de un celebru oaspete oriental în ţara noastră, Paul de Alep: i s-ar fi zis Negru Vodă pentru că era negricios la faţă!

  Or, un cuman era desigur negricios în ochii cnejilor noştri slavo-români. De altfel, câteva decenii mai târziu, moldoveanul Miron Costin ne dă aceeaşi explicaţie! Avem o paralelă izbitoare în cazul scriitorului bizantin care, în veacul al XI-lea, vorbeşte primul mai amănunţit despre aromâni, generalul Kekaumenos: numele lui înseamnă pe greceşte „pârlitul la faţă", „negriciosul" – porecla fusese dată bunicului său care era armean şi, probabil, mai oacheş decât grecii constantinopolitani!

  Bineînţeles, niciunul dintre aceste argumente, singur, nu e concludent, dar, împreună, formează ceea ce se numeşte în jargonul juridic un mănunchi de prezumţii cel puţin tulburător.

  Putem, în rezumat, închipui pentru descălecat „scenariul" următor: când în 1238-l240 cumanii din Episcopatul Milcovului şi din Muntenia noastră trec Carpaţii pentru a se pune la adăpost de năvala mongolă în regatul ungar, nu toţi vor fi acceptat să fie colonizaţi pe valea Tisei mijlocii. Mulţi – fiind deja amestecaţi cu românii sau chiar de-a binelea românizaţi (căci trebuie subliniat că toate sursele pe care le avem asupra lui Basarab îl califică drept valah) – vor fi ales să rămână printre români, şi la nord şi la sud de Carpaţi. Coborâtor dintr-un asemenea neam, „Negru Vodă" (Basarab, sau mai curând tatăl său Tocomerius – căci un document bisericesc din secolul XVII zice că Nicolae-Alexandru era „nepot" al lui Negru Vodă), cu posesiuni, poate, şi la nord şi la sud de Carpaţi, izbuteşte să se impună altor căpetenii române, să se aşeze la Câmpulung, centru comercial săsesc, şi, unificând întregul ţinut între Carpaţi şi Dunăre, să fie recunoscut „Mare Voievod" – deocamdată tot vasal al regelui Ungariei.

  În tot acest răstimp, adică între 1247 (Diploma Ioaniţilor) şi începutul secolului XIV (primele informaţii despre Basarab), nu mai ştim nimic despre voievodul Seneslav din regiunea Argeş şi despre eventualii lui succesori.

  Momentul 1330

  De câţiva ani se stinsese, în linie bărbătească, dinastia arpadiană a regilor maghiari. După ani de lupte între diverşi pretendenţi, se impune în sfârşit o rudă, pe linie maternă, a ultimilor arpadieni, Carol-Robert de Anjou (de unde termenul de „dinastie angevină") dintr-o ramură a regilor Franţei ajunsă domnitoare în sudul Italiei, în regatul de la Napoli. Noul rege, strâns legat de papalitate, va intra curând în conflict cu „marele voievod" Basarab, căruia totuşi îi recunoaşte în 1324 stăpânirea peste toată Ţara Românească în calitate de vasal. Dar în toamna lui 1330, îngrijorat de atitudinea prea independentă a lui Basarab şi de legăturile sale cu bulgarii şi tătarii, şi încurajat de înfrângerea suferită la Velbujd, din partea sârbilor, de coaliţia bulgaro-valaho-tătară, Carol-Robert intră în Muntenia, cu o oaste mare, cu intenţia să-şi impună în toate privinţele autoritatea de suzeran. Dar la întoarcerea către Ungaria, marea sa oştire e surprinsă de armata lui Basarab într-o trecătoare (încă neidentificată cu siguranţă, dar cunoscută în istoriografie cu numele greşit „Posada"), lovită şi din spate şi din coaste de ostaşi care prăvălesc bolovani de pe munţi, pe când calea înainte, prin strâmtoare, e tăiată de copaci rostogoliţi de-a curmezişul. Trei zile de-a rândul ţine măcelul în care piere floarea nobilimii maghiare. Dezastrul e pomenit de mai multe surse, între care o cronică ilustrată cu miniaturi în culori (Chronicum pictum), unde se vede cum regele scapă cu fuga, pe când ostaşii lui Basarab, cu cojoace în spinare şi căciuli pe cap, de pe o stâncă înaltă, trag cu arcul şi prăvălesc bolovani asupra cavalerilor în armură. Celebra miniatură din Chronicum pictum a fost la originea unei greşite interpretări de care n-a scăpat nici Iorga, anume că oastea primilor noştri voievozi era formată doar