să ajungi asemeni celor două femei şi bărbatului acela mai în vârstă care stăteau la mine în living şi munceau pentru bani cu speranţa că n-am să-i concediez. Sau ca tatăl tău, care câştigă o mulţime de bani ca să fie înglodat până peste cap în datorii, sperând că dacă ar avea mai mulţi bani asta i-ar rezolva toate problemele. Dacă asta vrei, voi continua să-ţi plătesc ca la început, 10 cenţi pe oră. Sau poţi să procedezi ca majoritatea adulţilor. Să te plângi că nu-ţi plătesc destul, să renunţi şi să îţi cauţi altă slujbă.”

„Şi ce să fac?”, am întrebat.

Tatăl cel bogat m-a mângâiat pe cap. „Foloseşte asta”, mi-a spus el. „Dacă ştii să foloseşti bine ceea ce ai, în curând îmi vei mulţumi că ţi-am dat ocazia de a deveni un om bogat.”

Stăteam şi nu-mi venea să cred cât de prost m-am descurcat la negociere. Venisem să-i cer o mărire de leafă şi plecam să muncesc pe gratis.

Tatăl cel bogat m-a mângâiat iar pe cap şi mi-a spus: „Foloseşte-ţi mintea. Hai, du-te şi apucă-te de treabă.”

 

Lecţia nr. 1:

Cei bogaţi nu muncesc pentru bani

 

Nu i-am spus tatălui meu sărac că am muncit pe gratis. El n-ar fi înţeles şi nu vroiam să încerc să-i explic ceva ce nu înţelegeam nici eu prea bine.

Vreme de încă trei săptămâni, Mike şi cu mine am muncit în fiecare sâmbătă trei ore pe gratis. Nu mă deranja că munceam şi devenise o simplă rutină, deci era mult mai simplu. Ceea ce mă enerva însă era că nu puteam merge la meciurile de baseball şi nu-mi mai puteam cumpăra albumele de benzi desenate.

Tatăl cel bogat a trecut pe la mine în cea de-a treia săptămână pe la ora prânzului. Am auzit când a oprit camioneta în parcare şi a stins motorul. A intrat în magazin şi a salutat-o pe d-na Martin îmbrăţişând-o. După ce a aflat cum merg lucrurile la magazin, s-a dus la vitrina cu îngheţată, a luat de acolo două bucăţi, le-a plătit şi ne-a făcut semn mie şi lui Mike.

„Băieţi, haideţi să mergem la plimbare”

Am traversat strada evitând câteva maşini şi străbătând un câmp mare înverzit, unde jucau fotbal câţiva adulţi. Ne-am aşezat la o masă de picnic izolată şi atunci ne-a întins îngheţatele, mie şi lui Mike.

„Cum merge, băieţi?”

„Bine”, spuse Mike. Am dat şi eu din cap, confirmând.

„Aţi învăţat ceva deja?”, a întrebat tatăl cel bogat.

Mike şi cu mine ne-am privit unul pe celălalt, am ridicat din umeri şi am dat din cap la unison.

 

Evitarea uneia dintre cele mai mari capcane ale vieţii

 

„Ei bine, băieţi, ar trebui să începeţi să vă concentraţi serios. Sunteţi confruntaţi cu una dintre cele mai importante lecţii ale vieţii. Dacă o veţi învăţa, vă veţi bucura de multă libertate şi de siguranţa zilei de mâine. Dacă nu o veţi învăţa, veţi sfârşi ca d-na Martin şi ca majoritatea celor care joacă fotbal aici în parc. Ei muncesc din greu pe o nimica toată, făcându-şi iluzii că au o slujbă sigură şi aşteptând cu nerăbdare concediul anual de trei săptămâni şi o pensie amărâtă după 45 de ani de muncă. Dacă această perspectivă vă încântă, am să vă măresc plata la 25 de cenţi pe oră.”

„Dar aceştia sunt nişte oameni foarte muncitori. De ce vă bateţi joc de ei?”, am întrebat.

Pe chipul tatălui cel bogat a încolţit un zâmbet.

„D-na Martin este ca o mamă pentru mine. Niciodată n-aş face una ca asta. Poate părea o cruzime pentru că fac tot posibilul să vă demonstrez un anumit lucru. Vreau să-mi explic punctul de vedere ca să înţelegeţi ceva. Ceva ce majoritatea oamenilor nu au ocazia să constate pentru că au o perspectivă mult prea îngustă. Mulţi nu-şi dau seama de capcana în care se află.”

Lui Mike şi mie nu ne era prea clar acest mesaj. Părea o cruzime şi totuşi ne dădeam seama că îşi dorea cu disperare să ne facă să pricepem ceva.

Zâmbind, tatăl cel bogat mi-a spus: „Nu vi se pare tentant să căpătaţi 25 de cenţi pe oră? Nu vă stimulează ideea?”

Am dat din cap că „nu”, dar realitatea era alta. Pentru mine, ar fi însemnat foarte mult douăzeci şi cinci de cenţi pe oră.

„Bine, am să vă dau un dolar pe oră”, răspunse tatăl cel bogat cu un rânjet şiret.

Simţeam că îmi sare inima din piept. Creierul meu parcă îmi striga: „Acceptă, acceptă.” Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Totuşi n-am spus nimic.

„Bine, 2 dolari pe oră.”

Creieraşul şi inimioara mea de nouă anişori aproape că au explodat de-a dreptul când am auzit asta. Ne aflam în 1956, şi dacă aş fi fost plătit cu 2 dolari pe oră aş fi fost cel mai bogat copil din lume. Nici nu-mi puteam imagina că aş putea câştiga atâţia bani. Aş fi vrut să spun „da”. Îmi doream o asemenea înţelegere. Parcă şi vedeam o bicicletă nouă, o mănuşă nouă de baseball şi admiraţia prietenilor în momentul în care m-aş fi jucat cu atâţia bani gheaţă. În plus, Jimmy şi toţi prietenii lui bogaţi n-ar mai fi putut niciodată să spună despre mine că sunt un sărăntoc. Şi totuşi, nu ştiu cum s-a făcut, dar n-am scos nici un sunet.

Poate că mintea mea se supraîncinsese şi sărise vreo siguranţă. Dar în adâncul sufletului îmi doream nespus aceşti doi dolari pe oră.

Îngheţata se topise şi mi se scurgea pe mână. Băţul se dezgolise complet şi pe jos se adunase un amestec de zeamă de vanilie cu ciocolată, de care se bucurau furnicile. Tatăl cel bogat se uita la cei doi băieţi care-1 priveau cu ochii mari şi cu mintea goală. Ştia că ne testează şi ştia că avea nevoie să trezească aceste sentimente în noi. Ştia că orice om are slăbiciunile lui şi că poate fi parţial cumpărat. Şi mai ştia că orice om, în egală măsură, nu poate fi niciodată cumpărat în anumite privinţe. Se punea problema care parte va rezista mai mult. Testase mii de suflete în viaţa lui. Le pusese la încercare de fiecare dată când cineva dădea un examen cu el pentru